Textul de vineri, despre ce a insemnat (pentru mine!) a deveni proprietar, in august 2013, in Bucuresti, a nascut felurite reactii. “Ia uite, dom’le, cate lucruri s-au schimbat in Romania de cand nu mai traiesc acolo!”; “Si, ce, mah, vrei sa spui ca toate merg bine acum? Hai sa-ti spun eu vreo 10 chestii care merg anapoda rau de tot”; “Ai avut noroc! Mare noroc! Atat si nimic mai mult”.
Detectez, in genul de replici reproduse mai sus, semnele unei boli pe care aproape ca ma incumet sa o numesc nationala: pofta de a generaliza. Nu mai exista experiente personale, cazuri individuale, noroace si ghinioane. Orice fapt, orice personaj are, trebuie sa aiba o insemnatate universala. Nu mai avem rabdarea ori stiinta de a ne construi o parere pe baza unui sir de argumente, intamplari, experiente. Sarim direct la concluzii.
Nu, faptul ca am avut experienta fericita la momentul cumpararii acestui apartament nu inseamna ca toate merg bine in Romania. Nu inseamna nici macar ca, din punct de vedere administrativ, achizitionarea unei proprietati, in Bucurestiul anului 2013, e o intamplare care se desfasoara lin, logic si placut. Ma despart de ce aceste generalizari.
Dupa cum, insa, ma despart si de judecata care atribuie exclusiv norocului tonul pozitiv al experientei mele. Da, recunosc, am avut o doza de noroc. Dupa cum nu e de neglijat contextul favorabil al lunii august, cand Bucurestiul e un oras slab populat. Apropo, luna august e pentru toata lumea, nu obliga nimeni pe nimeni sa faca tranzactii imobiliare in perioadele aglomerate ale anului.
Ce cred ca se poate desprinde din experienta mea, fara frica de a generaliza in vreun fel, e, in primul rand, faptul ca operatiunile descrise in textul meu de vineri (inregistrarea unui apartament in registrul de taxe si impozite, obtinerea unui loc de parcare de resedinta, prestarea unor noi contracte cu ENEL, GDF-SUEZ si RCS-RDS, obtinerea unei noi CI, relatia cu un notar) nu presupun plata unei spagi. Asta cred ca contrazice destul de apasat legendele urbane care asociaza parte dintre operatiunile de mai sus (mai ales cea cu locul de parcare) de prestarea unei plati “la negru”.
Merita, apoi, spus ca a pune intrebari e extrem de important. Atat in raport cu functionarii publici, cat si in raport cu cei ai companiilor cu capital privat. Informatiile de pe site-uri sau de pe pereti sunt adesea incomplete si/sau contradictorii. Dialogul direct, fie el si telefonic, e esential daca vrem sa nu ne enervam si sa nu pierdem vremea.
In fine, concluzia principala: nimic si nimeni nu inlocuieste experienta directa. Sfaturile si avertismentele prietenilor sunt binevenite, dar nu tin loc de efortul propriu. Inainte de a dezarma (“asta e, fara spaga la parcare nu merge!”; “nu ma duc, domnule, la nici o schimbare de buletin, sunt cozi de 3 ore acolo!”), se cuvine sa incercam on our own.
Altfel, cadem prada murmurului, zumzetului, corului care ne spune la fiecare pas: “nu se poate, n-are rost, n-o sa reusesti, in tara asta nimic nu merge ca lumea”. Nu ezit sa numesc murmurul acesta defetist drept principala piedica in calea imbunatatirii vietii personale in Romania anului 2013. Exista o gramada de lucruri care vor merge prost indiferent de efortul nostru personal, dupa exista o alta gramada de alte lucruri care pot merge ceva mai bine daca punem putin osul si mintea la treaba. Strict in interesul nostru personal, nu e vorba aici de acte de generozitate.
Nu, experienta mea nu e reprezentativa pentru ce inseamna sa devii proprietar aici si acum. Transformarea ei in text de blog nu se doreste a fi o lectie, ci o relatare jurnalistica. Nu se cuvine in nici un fel a fi generalizata. Dar nici ignorata ori pusa pe seama norocului. E un fapt de viata intamplat unui om. Izul sau pozitiv nu anuleaza relele din jur, ci descrie un posibil traseu al binelui.
Abia acest traseu al binelui, insa, permite developarea mai limpede a raului. Daca n-as fi dat de cativa functionari amabili si competenti, mi-ar fi fost mult mai lesne sa abandonez orice fel de reactie data viitoare cand mi se va cere spaga sau cand mi se pare spune, incompetent si nesimtit, “ce vrei, domle, asa e la noi!”. Ba, uite ca nu e mereu asa la noi!
Formeaza oamenii intalniti de mine o masa critica? Probabil ca nu. Tine si de mine, ca cetatean, sa ii incurajez si aplaud pe cei competenti si sa-i condamn pe ceilalti? Pesemne ca da. De ce n-o fac mai des? Pentru ca, oricat ar parea de paradoxal, mi-e mai comod sa lenevesc in troaca raului (doar o face atat de multa lume), decat sa ma agit in sensul binelui (“People are strange when you’re a stranger”).
Ce-mi doresc eu mai mult si mai mult sa se intample in tara in care traiesc? Sensul murmurului. Cand vocea lumii o sa ma indemne mai degraba sa incerc decat s-o las balta, atunci se cheama ca ceva esential s-a schimbat. Atunci chiar va fi rost de generalizare!