in unteatru

Nici o ratiune de a fi

Text publicat in premiera de LiterNet

In versiunea HBO, „The Sunset Limited” se intampla in apartamentul lui Black (Samuel L. Jackson), unde acesta il conduce pe White (Tommy Lee Jones) dupa ce tocmai il salvase de la sinucidere. In versiunea unteatru, personajele, ne-numite, isi poarta dialogul chiar pe peronul garii unde saltul spre moarte al profesorului jucat de Serban Pavlu e intrerupt de cel al misteriosului jucat de Richard Bovnoczki. Paradoxal, filmul se apropie mai mult de cadrul descris in piesa originara, scrisa in 2006 de Cormac McCarthy, decat montarea lui Andrei si a Andreei Grosu. Acest fapt ramane insa un detaliu, cata vreme ambele, film si spectacol de teatru deopotriva, onoreaza un text exceptional, generand in forul interior al spectatorilor genul acela de emotii intense si idei nelinistitoare despre lucrurile cu adevarat importante.

Gata, ajunge cu vorbele mari! Sau poate ca ar mai fi loc de una. „The Sunset Limited” isi bine-merita nominalizarea UNITER pentru cel mai bun spectacol al anului 2015. Totusi, e greu de inteles cum aceasta justa nominalizare nu aduce, automat, si nominalizarea celor doi actori care, practic, sunt spectacolul! Nediminuind cu nimic din meritele desteptei scenografii a lui Vladimir Turturica si a discretei regii a sotilor Grosu, succesul acestei montari e asigurat, in proportie covarsitoare, de Serban Pavlu si Richard Bovnoczki, ale caror prestatii nu sunt sub nici o forma inferioare celor ale lui L. Jackson si L. Jones. Nu e nici exagerare, va asigur. Lipsa lor din palmaresul Galei UNITER 2016 e o bizarerie egala cu cea a absentelelor „Car(o)usel”-ului, „Stelei fara nume” , a „N(aum)-ului si a Nicoletei Hancu, excelent comentata de Monica Andronescu pe yorick.ro. As adauga-o si pe cea a Nicoletei Lefter, incantatoare in „Alearga”, la Green Hours. Nu, nu era vorba sa fie inlocuiti cei deja nominalizati, ci era cazul ca, intr-un an bun, numarul nominalizarilor sa creasca de la 3 la 5. Poate ca venerabila Gala UNITER ar avea ceva de invatat, din acest punct de vedere, de la semnificativ mai tanara, dar si mai fleixibila Gala Gopo.

Inapoi in (noua) sala a unteatru. Un om decide sa moara, un altul decide sa-l opreasca. Cine e primul, cum gandeste el, ce simte aflam pe parcursul spectacolului. Cine e al doilea ramane un mister aproape total. Stim cateva episoade din trecutul sau, dar mai nimic despre prezent. Cu ce se ocupa? Ce cauta pe peron? Cum de sinucigasul nu l-a zarit? Cautand sa-l scoata pana si pe spectatorul cel mai imaginativ din zona sa de confort, McCarthy expediaza rapid, cu tot cu ironia de rigoare, posibilitatea ca misteriosul lui Bovnoczki sa fie, in fapt, ingerul lui Pavlu. Cu toate acesta, posibilitatea nu e integral compromisa de curgerea textului. Posibilitatea inger sau chiar posibilitatea unei pozitii net superioare in ierarhia crestina.

Abandonand cheia mistica si observand pozitionarea sa geografic-temporala, salvatorul ar putea fi, de ce nu, el insusi un sinucigas caruia destinul sugubat s-a hotarat sa-i rasuceasca decizia aruncandu-l in calea unui frate de decizie so suferinta. N-ar fi de exclus nici varianta ca salvator si salvat sa fie unul si acelasi om, despartit de o halca temporara de, sa zicem, un deceniu. Candva un ins solar, optimist si bucuros de viata, azi un pesimist incurabil, incaput definitiv pe mainile depresiei. Sau un fost necredincios, ajuns pe marginea prapastiei, revizitandu-si sinele mai tanar pentru a se lua la tranta cu blasfemiile sale de la inaltimea sigurantei de sine si de Deitate a prezentului.

Sau poate ca dramaturgia e doar un vehicul prin intermediul caruia marele McCarthy filozofeaza in chip socratic pe teme hamletiene. Pana la urma, „The Sunset Limited” e un soi de ampla meditatie pe marginea „A fi sau a nu a fi”-ului legendar si asta nu doar pentru straveziile trimiteri la cel mai cunoscut monolog al lumii inserate de autorul american in discursul final al profesorului, moment ex-cep-tio-nal rostit si interpretat de Pavlu. Iesirea acestuia din scena nu lasa spectatorilor timp de reculegere, fiind urmata de un episod de intensitate similara, in care Bovnoczki, cu asistenta regizorilori si a dramaturgului, isi urca personajul la dimensiunile christice ale nu mai putin celebrului „Eli Eli lama sabachthani?”.

Dincolo insa de potentiale biografii si identitati, de referinte regizorale si de gaselnite dramaturgice, pe scena se da marea batalie a spiritelor celor care aleg, in conditii de deplina libertate a constiintei, sa gaseasca raspunsul la intrebarea: la ce bun viata aici si acum? Ce sens are existenta ce ni s-a dat? Dand la o parte carjele numite religie, ideologie, apartenenta de grup, privind cu ochii larg deschisi in oglinda si in jur, ce valoare, ce semnificatie, ce rost are faptul de a fi? E dorinta de a trai altceva decat un instinct? E dorinta de a muri singura consecinta logica a uzului de ratiune nealterata de spaime?

De-o parte, avocatul vietii. De alta, cel al disparitiei. Infruntarea e crancena si, sustinuta de curajul (in primul rand, curajul!) tuturor celor implicati (autor, regizori, actori, spectatori), ea produce ravagii. Rezultatul e teribil si nu ingaduie revansa. Toate argumentele in favoarea existentei sunt aruncate in aer de forta dezlantuita a mintii umane. Nici o ratiune pentru a fi.

Salvatorul, optimistul pierde lupta, sinucigasul, cinicul o castiga. Admitand truismul conform caruia binele e sinonim cu viata si raul cu moartea, primul esueaza.Ce poate fi mai cumplit?

Oare acesta sa fie mesajul? Oare despre încoronarea răului să fie vorba? Sau avem de-a face, mai degraba, cu un triumf neasteptat, greu de citit, dar nu mai putin impresionant al adevarului? Al acelui adevar cumplit de incomod care ne tot sopteste de undeva, din adancurile constiintei, ca e cazul sa ne lepadam de iluzii, de masti, de minciuni, de pretentia ca stim, ca intelegem, ca stapanim.

Daca suntem onesti si inteligenti pana la capat, pare a ne spune McCarthy, daca ne lasam creierele sa rationeze, libere de orice constrangeri, vom descoperi cel mai negru adevar: nu exista nici un argument pentru a fi. Si totusi, suntem! Chiar si dincolo de acest final, traim. Sinucigasul si salvatorul exista, desi tocmai au produs o demonstratie a imposibilitatii existentei.

Catalin Tolontan l-a intrebat candva pe Mircea Lucescu ce se intampla dincolo de faimoasa vorba „speranta moare ultima, dar moare si ea”. „Cand moare speranta, ramane pasiunea” a venit raspunsul. Cand moare ratiunea de a fi, ramane faptul de a fi.

unteatru
„The Sunset Limited”
Text: Cormac McCarthy
Traducere: Ioana Pelehatai
Regie: Andrei Grosu & Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Actori: Serban Pavlu, Richard Bovnoczki

sunset limited

Write a Comment

Comment

  1. Excelent text. Mi-a placut si mie spectacolul foarte mult. Mai important, m-a bantuit zile intregi…
    Foarte justa observatia despre faptul ca protagonistii n-au fost nominalizati. Au fost foarte buni amandoi. Monologul final a lui Pavlu e de-o intensitate cum rar am vazut pe scena.
    Felicitari pentru website!