Festivalul de Teatru Piatra-Neamt 2019
Text publicat in premiera de LiterNet
Preambul
“Sub fiecare pas e o mina neexplodata dintr-un razboi neterminat cu tine”. Al doilea descalecat afrimian la Piatra-Neamt din mandatul managerial al Gianinei Carbunariu. Dupa “Wolfgang”.
Premiera a fost pe 28 iunie, inainte de pauza de vara. Un prim text e de citit aici. A doua reprezentatie s-a intamplat pe 21 septembrie, imediat dupa pauza de vara. In cadrul Festivalului de Teatru Piatra-Neamt 2019. Prilej pentru cateva note suplimentare.
*
Sunt de gasit (si admirat), in spectacolul lui Radu Afrim, trei forme de singuratate feminina, poetica, sofisticata, vag-abstracta, ce ar putea, privite cu superficialitate, sa se confunde. E insa meritul Norei Covali, al Adei Lupu si al Catalinei Balalau ca stiu si pot sa confere individualitati distincte fiecaruia dintre cele trei personaje.
Exista, totusi, un punct comun major: o anumita insurubare lenta, pe verticala (urmata, adesea, de o brusca miscare circulara, pe orizontala), parte din miscarea scenica a fiecareia dintre cele trei actrite. Ar fi pesemne de un farmec nebun o vizionare a piesei lipsita de text (de pilda, cu casti de izolare fonica pe urechi), in care privitorul sa fie invitat sa sesizeze diferentele (si asemanarile) exclusiv pe baza de gest, zambet ori grimasa.
*
In dialogul cu publicul si cronicarii, purtat in siajul reprezentatiei din Festival in sala Rotonda a Teatrului Tineretului, Valentin Florea a povestit cum a creat singur, acasa, cele doua momente de dans ce constituie materia de baza a rolului sau.
Daca Gala UNITER 2020 ar avea, in palmares, sectiunea cea mai buna coregrafie dintr-un spectacol de teatru, atunci actorul nemtean ar fi sigur de (macar) o nominalizare. Cum, insa, sectiunea aia nu va exista, el se va alege cu amintirile unor spectatori pe care i-a facut fericiti. Alaturi, desigur, de colegii sai, Paul-Ovidiu Cosovanu (compozitie) si Razvan Murariu, care au creat, live, muzichia intamplarilor dansante (si a intregului spectacol).
*
In timpul a doua dintre monoloage, unul al Norei Covali, altul al Adei Lupu, microfoanele pare ca isi urmeaza propria vointa, emitand niste sunete neprovocate de vocea umana sau de vreo defectiune tehnica. O posibila explicatie fantezista a fenomenului ar fi ca, de la capatul celalalt al sutei de ani in chestiune, ascultatorii de maine ai confesiunilor de azi incearca sa ne spuna ceva. “V-am auzit, nu sunteti singuri!”
*
Doua fraze ale politistului lui Valentin Florea. Citat aproximativ “In orasul asta, nu mai exista discoteci, pentru ca nu mai exista oameni care sa mearga in ele. In orasul asta mai sunt doar pensionari si copii, restul au plecat.”
Singuratatea celor care raman in orasele mici si in satele Romaniei de azi. Inregistrarea mesajului nu e menita, neaparat, celor de peste 100 de ani, cat celor de peste 100, hai 1.000 de kilometri.
“Ziua buna, voua, celor care traiti acum, dar acolo. Noi suntem tot aici, bine, sanatosi, singuri, cum ne stiti. Daca ne mai stiti. Nu voiam sa va spunem nimic, doar sa va dam un semn de viata”. Ca vocea acelei mame de baiat ucis la revolutie, din (aproape) finalul “A fost sau n-a fost”. Vocea aceea care ii asigura pe cei din studio ca n-a telefonat pentru a le face vreun repros, ci pentru a-i indemna sa priveasca ninsoarea si sa se bucure de zapada. Atat.