Text publicat in premiera de LiterNet
Stefan Vasilescu. Omul care face din lumini personaj in aproape fiecare spectacol in care lucreaza. Mihaela Popa. Actrita al carei chip, cu ochi mari, usor incercanati, si expresivitate exceptionala, e decupat de reflectorul lui Vasilescu in debutul “Singularity”, proaspatul titlu din repertoriul Teatrului de Arta.
Povestile a cinci oameni, trei fete si doi baieti, care s-au intalnit candva, de mult, cu 15 ani in urma. Pe vremea razboiului care a evacuat in neant o tara, Iugoslavia, si in gropi cu si fara de nume mii de oameni. Pe vremea tineretii galgaind de speranta. Speranta intr-o lume fara granite intre tari, fara granite intre oameni. Trasee de viata deraiate, intarziate, oprite pentru totdeauna.
Textul lui Cornel Mihai Ungureanu nu e din cale-afara de original si are semnificative portiuni previzibile. Regia Marianei Camarasan intelege pericolul si il evita in buna masura. Preluind modelul gaurilor negre, acele puncte din univers in care spatiul si timpul sunt inghitite de asa-numitul punct de singularitate, Camarasan zoom-eaza in curgerea fireasca a amintirii personajelor, focalizand asupra momentelor de deruta, de disperare, de angoasa profunda.
De cate ori ingaduie acestor momente de profunda intimitate sa incerce sa iasa la lumina, “Singularity” e memorabil. De cate ori sa incapataneaza sa aseze vorbe pentru a explica si detalia, “Singularity” e banal.
Cand ramane singura pe scena si e haituita de reflectoare dintr-o parte in alta a scenei, Mihaela Popa aduce la lumina portiuni nevazut-infricosatoare de gasit in fiecare spectator ce a incercat vreodata sa se priveasca intr-o oglinda. Cand, in partea finala a piesei, e silit sa recite vaste monoloage melodramatice, Bogdan Talasman dubleaza inutil tulburarea pe care o sugerase impecabil prin taceri si priviri. Cand priveste ecranul mobilului pe care Claudia Prec ii arata poza fiului cel mare al Florinei Gleznea, reactia non-verbala a Mihaelei Popa spune tot ce e de spus. Orice explicatie suplimentara e pleonastica.
Oferindu-i libertate de creatie formidabilului Stefan Vasilescu si mixand in timp real muzica, Mariana Camarasan produce un teatru cinematografic de cea mai buna calitate. Cei cinci actori isi asuma in chip impresionant personajele, carora le imprumuta, parca, bucati din propria personalitate. Nu e vorba doar de interpretarea unui rol, ci si de un mic act de confesiune. Si aceasta deschidere emotioneaza dincolo de cuvinte.
Cercetari recente arata ca, in ciuda tuturor teoriilor curente, gaurile negre emit lumina. Un articol publicat in ianuarie 2016 spune ca “For the first time, astronomers have observed bursts of visible light being released by a black hole as it swallows matter from nearby stars”.
In fata grozaviilor istoriei, a cruzimii extreme umane care iese la iveala in vreme de razboi (Iugoslavia, anii ’90) ori de revolutie (Romania, ’89), dar si in fata fugii de propriile sentimente si infidelitatii fata de propriile vise, omul din “Singularity” propune un moment de sinceritate. Timid, fragil, nesigur, si totusi, suficient de puternic pentru ca, in plina bubuiala vizuala a flash-urilor neintrerupte cu care il asalteaza memoria, sa poata genera un strop de lumina.
Teatrul de Arta
“Singularity”
Dupa un text de Cornel Mihai Ungureanu
Regie: Mariana Camarasan
Scenografie: Vladimir Turturica
Lumini: Stefan Vasilescu
Actori: Mihaela Popa, Florina Gleznea
Bogdan Talasman, Claudia Prec, Rares Andrici
Foto: Mariana Camarasan
Sursa foto: pagina de FB a Teatrului de Arta Bucuresti