in Metropolis

O lume de ticuri, o lume de tacuri

Text publicat in premiera de LiterNet

„Livada de visini” a lui Frunza, a trupei lui (de data asta, in frunte cu George Costin), a Oanei Pellea. „Si a lui Mircea Rusu”, imi aduce aminte o prietena. Da, si a lui Mircea Rusu! Si chiar de la el, de la Leonid Andreevici Gaev, putem incepe.

Pentru ca Mircea Rusu da tonul la ceea ce autorul acestor randuri considera a fi cel mai original atribut al montarii lui Victor Ioan Frunza: interpretarea in cheie absurda a celor mai multe dintre personajele piesei de pe urma a lui Cehov. Pana la urma, ce e altceva Gaev decat o colectie de replici, de gesturi, de ticuri? Este el atent, in vreun fel, la ce se intampla, acum si aici, in jurul lui? Traieste el catusi de putin in prezent, in imediat, in realitate?

Mircea Rusu face din fratele Ranevskaiei un personaj cu accente ionesciene. Monoloage frante de puseuri auto-ironice, discursuri pline de importanta intrerupte de momente de reverie pe baza de biliard, cabotinismul ca mod de viata, de refugiu, de evadare.

La randu-i, Oana Pellea ii imprumuta Ranevskaiei ceva din aerul, intonatiile si privirile Batranei din „Scaunele”, rol pe care il interpreteaza de ani foarte buni la Bulandra. La rastimpuri, (fosta) stapana a casei nu e decat o papusa ce recita vorbe mai vechi, mai demodate, mai neadecvate decat insasi livada mult iubita. Oana Pellea alterneaza aceste momente cvasi-mecanizate cu puseuri de emotie pura, pe care le traieste intens si le franeaza brusc.

Piscik-ul lui Alin Florea penduleaza, la randu-i, intre un suras tamp, de la Agamita Dandanache-cetire, si scurte momente de cuplare la dramatismul clipei. Alexandru Pavel ii impinge fruntea studentului Trofimov mereu in sus, ferindu-i talpile de orice potential contact cu planeta-mama (cu remarcabila exceptie reprezentata de momentul cand Ranevskaia ii face oarece avansuri in timpul petrecerii). Si asa mai departe.

Singurii neatinsi de demonul fugii de real sunt, previzibil, Lopahin-ul lui George Costin si Varia Corinei Moise. Cei care inteleg. Cei care exista. Cei pentru care viata ar putea avea un sens si privind de azi inainte, nu doar inapoi.

Ce pacat ca Varia asteapta si ca Lopahin nu indrazneste! Cea mai absurda dintre (ne-) iubirile cehoviene primeste, in versiunea Victor Ioan Frunza, decorul just. Varia, fiica infiata de boieroaica scapatata, si Lopahin, fiul de servitor ajuns stapan in casa unde tatal sau a muncit la stapan, ar fi putut incepe o viata. De ar fi stiut cum!

Cei care ar fi putut sa ii invete, cei care ar fi trebuit sa le treaca mestesugul de a face primii pasi au abdicat insa de la menirea lor. Priviti acest dialog:

Lopahin: „[…] Ce piesa am vazut aseara la teatru! Foarte comica.”
Ranevskaia: „Sigur nu era nimic de ras. Nu va mai uitati la piese, uitati-va la voi, cat de cenusiu traiti, cate vorbe spuneti”
Traducere: Alexa Visarion, publicata la Editura LiterNet, in 2004

Ce urmeaza dupa acest crunt si atat de veridic diagnostic? Reintoarcerea in planul imaginar. Cel pe care Adriana Grand il asimileaza cu universul copilariei. In primul act, personajele sunt varate intr-o camaruta de dimensiuni prescolare.

„Amintirea inocentei pierdute”, se grabeste sa diagnosticheze vocea interioara care functioneaza pe baza de comode sabloane. „Tragedia refuzului de a parasi varsta inocentei”, corecteaza privirea de ansamblu aruncata asupra intregului spectacol.

Dramatizarea lui Victor Ioan Frunza si Adrian Nicolae isi ingaduie o licenta majora. Charlotta Ivanovna (Nicoleta Hancu), personajul misterios caruia adesea regizorii esueaza in a-i da un rost, primeste un alt destin.

Disparitia ei se poate citi in multiple feluri. Noul stapan, Lopahin, nu face parte din publicul-tinta al spectacolelor de magie. Pe de o parte, s-ar putea spune ca nu are organ pentru asa ceva (din acordurile orchestrei evreiesti, George Costin nu le aude decat pe acelea care ii marcheaza delirul ce-l cuprinde in clipa cumpararii mosiei; la restul, e imun). Pe de alta, e semn ca in noua lume ce se construieste (si) pe ramasitele livezii nu e loc de trucuri si scamatorii. O lume lipsita de magie. Dar si de minciuna!

Chipul imobil al Nicoletei Hancu se lipeste pe retine si aminteste, cumva, de barbatul acela uscativ care apare in aproape toate episoadele din „Dekalog”-ul lui Kieslowski. Despre el s-a spus ca ar putea fi Dumnezeu.

Ce avem, asadar? De o parte, un bufon, pe Gaev. De cealalta, un cetatean cu picioarele adanc infipte in asfaltul realului, pe Lopahin. La mijloc, in oscilatie bine-controlata intre abandonul de sorginte paseista si cinismul iresponsabilitatii cotidiene, pe Ranevskaia. Undeva alaturi (deasupra?), un magician care nu mai poate intretine minciuna, pe Charlotta Ivanovna.

O colectie de ticuri intinse pe o masa de biliard, asteptand tacurile care sa le stabileasca viitoarele trasee. Tic. Tac.

Teatrul Metropolis – Sala Olga Tudorache
„Livada de visini”
Text: A.P. Cehov
Adaptare: Victor Ioan Frunza & Adrian Nicolae
Regie: Victor Ioan Frunza
Asistenti regie: George Costin & Alexandru Pavel
Scenografie & Costume: Adriana Grand
Coregrafie: Krista Sandu
Efecte speciale: Marius Dragus
Muzica live: Andreea Csibi, Raul Stanulescu, Ștefan Baditescu,
Iulian Gaitan, Vlad Vedes, Gugu Bogdan
Actori: George Costin, Oana Pellea,
Mircea Rusu, Nicoleta Hancu,
Corina Moise, Alin Florea,
Blanca Doba, Alexandra Colci, Alexandru Pavel,
Adrian Nicolae, Andrei Hutuleac, Sorin Miron,
Carol Ionescu, Dan Antoci

Sursa foto: LiterNet

Write a Comment

Comment