O scrisoare desteapta!

Text publicat initial de LiterNet

Ce te faci fatza cu un text-slagar precum cel al Scrisorii pierdute? Ce te faci cand vii dupa montarea lui Liviu Ciulei de la Bulandra anilor ’70 pe care DVD-ul si multiplele difuzari TVR au facut-o pesemne cel mai cunoscut spectacol din istoria teatrului romanesc? Ce te faci cand Alexandru Tocilescu prabuseste, la un deceniu de la Revolutie, pe scena Salii Mari a Nationalului, multe dintre prejudecatile ce inveleau acelasi text,  innoind en-gros, improspatand en-detail, provocand, socand, scandalizand? Ce te faci cand aproape fiecare analiza mai ampla despre Romania post-comunista face apel la caracterul caragialian al politicii, moravurilor, lumii mioritice?

La inceputul lui 2008, Doru Ana propunea, pe scena salii Toma Caragiu a Bulandrei, o viziune a Scrisorii aflata undeva la mijlocul drumului dintre clasicismul istet-temperat al lui Ciulei si modernismul violent-hipertrofiat al lui Tocilescu. Decorul, costumele, telefoanele mobile, telegraful Microsoft si trasurile Mercedes ii fac sa zambeasca multumit pe fanii lui Toca, cuvintele, rostirea si jocul actorilor au cate ceva din farmecul discret al aristocratiei artistice intruchipate de Ciulei.

Anii au trecut si primirea mai degraba discreta pe care montarea lui Ana a avut-o din partea criticilor si a restului pasionatilor de teatru cu inclinatii cronicaresti a facut ca spectacolul sa  fie programat din ce in mai rar. Iubitorilor de Scrisoare, Bucurestiul le-a oferit, incepand din 2011, varianta Alexandru Dabija, de gasit si aplaudat la Teatrul de Comedie. Sacrificand bucati importante de text si punand aproape toate reflectoarele pe un Catavencu exceptional interpretat de Marcel Iures, Dabija coboara textul in sala, printre spectatori, incercand sa insinueze in mintile randul acestora perfide de ganduri din categoria “Oare cele de ras la personajele lui Caragiale nu devin cumva de plans daca incep sa le percep ca atribute ale propriului meu de a fi?”.

Povestea ajunge in ianuarie 2015. Mutata pe scena Salii Izvor (redenumita, intre timp, Liviu Ciulei) Scrisoarea lui Doru Ana re-debuteaza, dupa aproape un an de pauza, chiar de ziua Unirii Principatelor. (Intamplator?) In primele randuri ale unei sali arhipline, sunt de gasit macar cinci copii de varsta pre-scolara. Primele replici ii gasesc in picioare, foindu-se, cautand metode de a-si alunga plictiseala. Urmatoarele pana la pauza si apoi pana la finele celor peste trei ore de joc ii asaza cuminti la locurile lor. Asemeni adultilor, se lasa purtati de vartej.

Uriasul talent comic al lui Gheorghe Ifrim fil transforma pe Pristanda in emblema micului functionar suficient de prost educat si platit, incat sa faca din furt si slugarit modus vivendi-ul peste decenii nemuritor. Melanj de don Corleone, nea Nelu si Zeus Traian, Doru Ana il asaza pe Zaharia Trahanache in fotoliul baronului local cu voce joasa, privire otelita si cuvinte potrivite, in cunostinta de toate si control total. Pe post de jucatori la ruleta destinului politic, Catavencul lui Vlad Zamfirescu si Dandanachele lui Marius Florea Vizante imprumuta enorm din iresponsabilitatea, lipsa de consistenta si frenezia vida a sirului de tineri politicieni contemporani pentru care demnitatile de stat sunt placute hobby-uri de umplut timpul dintre  doua vizite la club (de baschet, de Dubai, de bani-gata). Zoe by Daniela Nane e undeva la delicioasa intersectie dintre naivitate si manipulare, dintre mini-fusta de blugi si rochie lunga de seara, dintre pisi cu accent moldovenesc si femeia fatala siesi si anturajului pe motiv de umori prea degraba varsatoare de lacramioare si istericale. Deposedat de orice fior de erotic si nevizitat de vreun instinct de homo politicus, Tipatescu versiunea Serban Pavlu se lasa lesne strivit intre orgoliile celor din jur, afisand mandria tampa a personagiului-abtibild, imun la culisele ce ii fac posibila existenta atata timp cat poate exclama cand si cand “Prefectura, dragostea mea!”.

Pe umerii celor sase excelenti actori si ai sclipitoarei scenografii realizate de Nina Brumusila, folosind din plin nemasurata capacitate a mintii vizitate de inteligenta de a gasi noi si noi in sensuri in cutele unei opere de arta geniale, Doru Ana construieste un spectacol de o prospetime incantatoare, capabil sa bucure si sa ingandureze atat publicul viitorului, cat si pe cel al multiplelor versiuni istorice, carora montarea de fata le face subtile reverente.

Desi departate stilistic, Scrisoarea de la Comedie si cea de la Bulandra se reunesc in scena finala, cand hohotele vireaza inspre rictus, sarbatoarea capata iz de coliva si un “Desteapta-te, romane!” harait din toate piepturile e concluzia cat se poate de ironica pentru cumplitul destin ce dicteaza ca un blestem “pe-aceste mereu miscatoare poteci”. Pe  ritmurile nationalului imn, sperantele se inghesuie in groapa atent administrata de oamenii lui don’ Zaharia. Cat timp Cetateanul Turmentat, singurul personaj caruia Caragiale ii ingaduie un gest moral, a fost detasat in peluza (impartial, ca tot romanul, el simpatizeaza deopotriva pe Dinamo, si Rapid, si Pandurii, si asa mai departe), modelul de urmat ramane descurcareala politaiului Ghita, cel imun la orice schimbare de regim. Doamne, ajuta!

Bulandra
“O scrisoare pierduta”
de I.L. Caragiale
Regie: Doru Ana:
Scenografie: Nina Brumusila
Actori: Doru Ana, Gheorghe Ifrim, Daniela Nane,
Serban Pavlu, Marius Florea Vizante, Vlad Zamfirescu,
Nicolae Urs, Adrian Ciobanu