festCO 2014
Text aparut initial pe LiterNet
In anii din urma, Alexandru Dabija pune lupa pe Romania momentului prin intermediul catorva dintre marile texte scrise in Romania ultimului secol si jumatate: “Absolut!”, “Capra cu trei iezi” si “Pai, despre ce vorbim noi aici, domnule?” la Act, “O scrisoare pierduta” la Comedie, “Doua loturi” la TNB, “CFR – Cometa, Copilul si Catelul” si “Titanic Vals” la Odeon, si, mai nou, prezentat in in cadrul Festivalului Comediei Romanesti festCO 2014, “O… lada” la Teatrul Tineretului din Piatra Neamt.
Dramatizari, re-scrieri sau redari fidele ale textului, toate spectacolele de mai sus aduc pe scena diagnostice vechi cat secolul pentru boli de care ni se pare ca ne-am imbolnavit de curand si de care nu mai stim cum sa ne vindecam. Cu toatele sunt imbibate de umor negru si hohot neiertator, parte din ele sunt marcate de amutitoare accente de disperare vecina cu cinismul si resemnarea, altele machiaza chipul had al adevarului in tonuri absurd-suprarealiste, pentru ca la iesirea din sala, fiecare dintre spectatorii lor sa descopere, undeva, in dosul rictusului de spaima (“Chiar asa suntem???”), un sambure de speranta.
Dabija ultimilor ani face, in teatru, ce fac Puiu, Mungiu si Porumboiu in cinema de mai bine de un deceniu: ne vara in fata ochilor oglinda si inainte sa ne prabusim de cele vazute in dansa ne soptesc ceva despre aripile de care, din prea multa minciuna, auto-amagire si rostogolire in mocirla, aproape ca uitasem. Dabija citeste genial in lumea satului, cei trei prefera atmosfera micilor si marilor orase.
“O… lada” e un melanj delicios intre Punguta cu doi bani, Fata babei si fata mosului, ingeniozitatea Gentianei Ionescu (dramatizare), inventivitatea fara sfarsit a Adei Milei, talentul si omogenitatea excelentei trupe a Teatrului Tineretului din Piatra Neamt si, evident, Dabija. Un mort, un cocos, un pom, un cuptor, o fantana, un caine, o fata rea si cam punkista, o fata buna si cam ingenua, un mosneag slab, o sfanta pofticioasa, un copil burtos, multe, foarte multe babe. Un brici, o masa pe care shade mortul, lumanari, lazi. Mai lipseste doar preotul (Dabija din “O umbra de nor”?).
Conform traditiei (macar de la Creanga incoace), fata cea muncitoare, saritoare si ascultatoare e invidiata, afurisita si alungata. Reuseste prin alte parti, alege o lada si se intoarce acasa sa ii reverse bogatiile asupra parintilor meleagurilor copilariei. De ce? Greu de spus.
Conform traditiei, fata cea lenesa, indiferenta si obraznica e barfita, dar ingaduita, ironizata pe la spate, ignorata in contact direct. Enervata de succesul surorii sale vitrege, pleaca pe urmele ei. Cum-necum, face rost de o lada si se intoarce acasa sa ii reverse bogatiile asupra parintilor meleagurilor copilariei. De ce? Greu de spus.
Lada primei fete e mica, pictata de mana, discreta, eleganta. Lada celeilalte fete e mare, acoperita de becuri stridente, kitschoasa. In prima lada, se gasesc bogatii. In a doua lada, se afla mortul.
Zi dupa zi, deschidem doar capacele sicrielor in care ingropam de-a valma traditiile, omenia, respectul valorii, adevarul. De le-am permite celor buni sa-si deschida lazile…
“O… lada”
creatie colectiva dupa Ion Creanga
Text: Gentiana Ionescu
Regie: Alexandru Dabija
Scenografie: Romulus Boicu
Muzica si versuri: Ada Milea
Actori: Nora Covali, Corina Grigoraş, Ecaterina Hâţu, Cătălina Ieşanu,
Ingrid Robu, Adina Suciu, Alexandra Suciu,
Cezar Antal, Răzvan Bănuţ, Dan Covrig,
Victor Giurescu, Dragoş Ionescu, Costel Manole, Rareş Pîrlog