in Xtra

Pana la urma, ce? Si de ce?

Romania – Danemarca 2-5. 2003. Pe stadionul de nisip al Bucurestiului. Titlu de cronica: „Speranta moare ultima. Dar moare si ea”. Emanuel Terzian. ProSport.

„Domnule Lucescu, ce ramane cand moare speranta?”, intreaba Tolo, cativa ani mai tarziu. „Cand moare speranta, ramane pasiunea”, vine raspunsul.

Andrei Plesu, acum cateva saptamani, despre a schimba lumea:

„Vrem o lume paradiziac entropică, o pajişte omogenă, „loc luminat, loc cu verdeaţă, loc de odihnă, de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea“. Ce poate fi mai frumos?

Numai că o astfel de lume n-ar fi decît o ambianţă vidă, o simplă premisă favorizantă pentru eventuale isprăvi de natură să legitimeze adevăratul prestigiu al umanităţii, care este un prestigiu al creativităţii, al diferenţierii, al armoniei de contrarii. Nu putem avea drept scop transformarea lumii într-o chermeză fără urmă de dramă, de imprevizibil, de mister. Lumea e aşa cum e: bogată, tristă, provocatoare.”

Pana la urma, de ce? Dincolo de Dumnezeu, de a naste pui vii si a-i hrani cu toate bunatatile epocii, de a-i trage o nunta, o casa, o cariera, o existenta linistita. De ce? De ce eu? De ce tu? De ce ea?

Pana la urma, ce? Daca dam la o parte toate faptele si toate intamplarile, toate visele si toate iluziile, toate victoriile si toate infrangerile, tot ce am acumulat si tot ce am pierdut, ce ramane?

Si ce ne uneste, dincolo de tot ce ne desparte? Ce stirbeste uneori, rareori, fabuloasa putere a singuratatii, stapanul absolut al istoriei omului? Ce-i aduce la un loc, in sinea Brezeanului, pe Sebastian si pe Tolo, pe Macovei si pe Chivu, pe Cosasu si pe Tapalaga, pe ALSh si pe CTP, pe Penescu si pe Patapievici, pe Iordache si pe Pintea, pe Lucescu si pe Puiu, pe Darie si pe Serban, pe Pellea si pe Iures, pe alti cativa faimosi si alti cativa anonimi ce vin, revin, raman cand tot restul dispare?

In asteptarea raspunsurilor, intrebarile construiesc autostrazile viitorului. Tolo:

Potrivit istoriei cinstite a fotbalului, cariera lui Mircea Lucescu n-ar fi trebuit să existe. Un copil născut la mijlocul anilor ’40 în mahalalele Bucureștiului era invizibil în competiția globală a inteligenței.

Tovarășii săi de generație din Torino, își amintește Alessandro Baricco, aveau pantofi de fotbal sau, în cel mai rău caz, „ne legam la călcîi bocancii de munte”. Diferența dintre picioarele goale care băteau mingea lîngă piața Rața Albă din Berceni și bocancii pregătiți pentru Dolomiți… […]

Mereu e pe fugă, niciodată nu ajunge la vreme la o întîlnire și continuă să vibreze pe vîrfuri, într-o alertă care îi scoate din pepeni pe medici. Poate că nu e decît spaima copilului de la marginea Berceniului. Se uită în toate părțile în vagonul hurducat și se așteaptă ca, după zeci de ani, cineva să-și dea seama că el călătorește fără scrisoare de recomandare într-un destin sortit, de fapt, băiatului torinez care duminică seara urmărea repriza de fotbal alb-negru la televizor și apoi, cu pijamaua apretată, se ducea la culcare, știind că cineva, sus, îl ocrotește.

Mircea Lucescu nu a urcat în vagon, și-a făcut unul.”

Autostrada Lucescu incepe astazi kilometrul 71. (Si) imposibilul lui vagon a facut lumea asa cum e: bogata, trista, provocatoare.

Stefan Iordache revenea, la finele cate unui spectacol, in sala din care spectatorii plecasera catre singuratatile lor. Revenea pentru a privi in tacere. Singuratatea cazuse pentru o clipa.

Candva, un baiat i-a scris unei fete o lunga scrisoare de impacare. Si ea? A raspuns? A raspuns? A raspuns? Cititorii s-au intrebat asta lunga vreme dupa ce iesisera dintre paginile cartii. Dupa ce ei toti plecasera, baiatul a revenit si a privit in tacere. Singuratatea cazuse pentru o clipa.

Speranta? Pasiune? Sau uriasul privilegiu de a trai, pe care antrenorul, actorul, scriitorul si toti cei amintiti pe sus il onoreaza prin felul in care isi construiesc vietile?

Write a Comment

Comment