“Castelul inchidea in sine o lume intreaga, asemenea unui cavou imens, fastuos, din piatra sculptata, unde se descompun oasele, unde se destrama hainele cusute din matase si postav gri sau negru cu care fusesera inmormantate generatii de femei si de barbati.
Inchidea in sine si linistea, intocmai ca pe un prizonier evlavios care piere intepenit pe un manunchi de paie putrezite intr-o carcera, barbos si imbracat in zdrente, plin de mucegai.
Inchidea in sine si amintirile, amintirile mortilor, care stateau pitite in cotloanele gaunoase ale camerelor intocmai ca ciupercile, igrasia, liliecii, soboloanii si gandacii din subsolurile umede ale cladirilor foarte vechi.
Pe clantele usilor se simtea tremurul unei maini, emotia unei clipe de odinioara, cand mana ezitase sa apese pe clanta. Toate casele in care pasiunea ii cuprinde inexorabil pe locatari se umplu de acest continut difuz.”
By
Sándor Márai
Traducere: Anamaria Pop
in
“Lumanarile ard pana la capat” – Editura Curtea Veche – 2011