Cadoul se cuvine onorat.
Era primavara lui 1991. Ori poate a lui 1992. Eram impreuna cu tata, in cinematograful Favorit, ecranul de cartier (Drumul Taberei) pe care, in anii ’80, insotit de bunica bucuresteana, am vazut primele-mi filme de lung si vast metraj. E locul unde am facut primele cozi la bilete, la cassele ce apar intocmai in “Liceenii”.
Era o sala (azi e o ruina) asemanatoare celei de la Cinema Pro. Intrai urcand trepte ce te aduceau undeva in miezul cinematografului, avand de ales intre 13-14 randuri in fata si cam 10 in spate. Aveam bilete pe randul 12, ori poate pe 11, undeva, in dreapta.
Habar n-am daca au fost reclame, trailere sigur nu existau pe vremea aia. Stiu ca prima oara am bufnit in ras cand Nela, intrebata ce are in borcanul de Ness pus masa terasei de langa piscina (“e filmat la Lido”, mi-a soptit tata), a raspuns scurt: “Il am pe tata”. Probabil ca atunci m-am indragostit de Maia.
Peste vreun sfert de ora, Nela, aproape violata, cu hainele facute ferfenita, geanta vraiste si parul in toate directiile, l-a intalnit pe Mitica, cel care, agitat si spontan, i-a vorbit si zambit, de parca cunoasteau de cand lumea. Atunci m-am indragostit de Razvan Vasilescu.
Am trait restul “Balantei” intr-o stare de surescitare pe care nu o cunosteam. Superlativul varstei pe care o traversam fusese, pana atunci, Dinamo-Steaua. “Balanta” s-a catarat, in acele aproape doua ore (am avut sansa sa vad atunci, doar atunci, varianta lunga), pe primul loc si n-a mai coborat niciodata de acolo.
Nu e doar filmul meu favorit, nu e doar cea mai intensa experienta artistica ori intelectuala de care am avut parte vreodata, dar e, probabil, intalnirea care mi-a modelat in cea mai semnificativa masura felul de a gandi. Habar n-am daca “Balanta” a descoperit ceva ce zacea deja in mine sau daca a sadit ceva ce apoi a explodat.
Cateva lucruri sunt, insa, sigure: revolta, nelinistea, febrilitatea cautarii dreptatii si adevarului, neastamparul sanctionarii, cu riscul oricarei greseli, a prostiei, lasitatii si absurdului, umorul dement, caldura umana in forma extreme care nu exclude, insa, pentru o secunda luciditatea reciprocei evaluari, fuga de ridicol, angoasa in fata infrangerii, placerea enorma de a trai, furia de a plezni raul si a da la iveala binele, ascuns, adesea, in cele mai improbabile locuri, toate acestea incerc sa le practic zi de zi datorita Balantei. Ca nu reusesc, mi se datoreaza exclusiv. Ca tinde spre ele, i se datoreaza exclusiv filmului.
In plus fata de toate acestea, Balanta inseamna libertate in forma cea mai pura care e de gandit in aceste timpuri si in aceste locuri. Excelenta profesionala, foamea de a trai, inteligenta de a recunoaste infrangerea, incapatanarea de nu-o accepta niciodata, asta inseamna libertatea à la Nela & Mitica.
In fine, Nela & Mitica. Cuplul. Un deal, un stejar, un pistol. Indreptat spre ochii, inima si sangele cui e gata sa admita ca the limit is the sky. In cuplu.
In cel mai bun final de film vazut vreodata, pistolul lui Pintilie din “Balanta” rivalizeaza cu elicopterul din “Heaven”, scenariul lasat mostenire de Kieslowski si turnat de Tom Tykwer. In topul meu personal, Pintilie si Kieslowski n-au rival. Ma intreb ce fel de om poate iesi dintr-un cinefil care ii iubeste atat de intens pe cei doi 🙂
Multumesc, Di!