Articol aparut initial pe LiterNet
Gala Absolventilor UNATC
Master 2013
În urmă cu o săptămână, am scris un text pe marginea spectacolului Livada de vișini, cea mai premiată producție a recent întâmplatei Gale a absolvenților UNATC, 2013. Popularizând textul pe Facebook, am primit următorul mesaj de la Eugen Cozma, interpretul lui Lopahin, deținătorul premiului pentru cel mai bun actor în rol principal în sus-pomenita Gală:
<<îți dau dreptate. mulțumesc pentru textul trimis. dar, în loc “să arunci pastiluța”, ne-ar fi fost de folos o critică mult mai amănunțită, pe scene fixe, din partea ta. acest “puteați mai mult” este vag și “în general”. asta în ideea în care sperăm să mai jucăm acest spectacol și de la toamnă și e foarte posibil să-l mai jucăm o dată pe 3 iulie. apreciez curajul tău de a scrie și “de rău” despre “Livada de vișini”, un spectacol la care am lucrat timp de 7 luni de zile, zi de zi.
dar din păcate, textul tău este vag și generalizează mult problema. nu ai pus accent pe nimic, ai menționat că noi nu am avut capacitatea de a ne permite “luxul” de greși, de a fi tineri, de a fora și în mai adâncul personajelor. n-am să mă scuz spunadu-ți că “acestea ne sunt limitele”. nu! dimpotrivă, apreciez ceea ce ai scris despre noi. “întotdeauna e bine să nu închizi ușile, descoperirile”, e firesc să lași întotdeauna o portiță deschisă către noi și noi descoperiri.
dar cred că ne-ai ajuta mai mult făcând o “forare” mai amănunțită a problematicilor descoperite de tine în piesă, aducând argumentele potrivite în sensul în care noi, actorii, am fi putut să ne focusăm mai bine pe anumite lucruri, pe anumite elemente care să aducă acel “paradox”, acele reacții neașteptate.. dar textul tău ascunde o notă de “mister” nedeslușit, dar neargumentat. în speranța în care înțelegi că totul în viață trebuie gândit constructiv, aștept cu nerăbdare un răspuns de la tine.
Tocmai răsfoiam pagina “Teatrului Maghiar de Stat din Cluj”. Permite-mi să o citez pe Anikó Pethő – “Când un actor simte faţă de un rol că “gata, atât este”, nu e bine. Înseamnă că eu, ca şi actriţă, nu mai sunt interesantă, nu-i mai caut personajului alte resorturi.”>>
Încep prin a saluta existența și eleganța mesajului. Face bine la orgoliu și obligă la o reacție pe măsură.
Merită, apoi, subliniat că spectacolul în chestiune e unul valoros, despre care mă bucur să aflu că are șanse să trăiască și dincolo de anii de studenție ai protagoniștilor săi. Preluarea sa în repertoriul permanent al unuia dintre teatrele bucureștene ar fi o idee dintre cele mai inspirate!
Ce reproșez, totuși, acestei montări? Spus într-o formă condensată, o anumita uniformitate și lipsa de curaj. Întregul spectacol se întâmplă într-un ritm alert. Replicile sunt rostite rapid, tablourile se succed cu repeziciune, totul se derulează pe repede înainte. Desigur, acesta e, adesea, chiar ritmul scrierii lui Cehov, în actul final, cu precădere, dar și în porțiuni din celelalte acte. Dar nu e mereu așa.
În primele scene, de pildă, așteptarea oaspeților e febrilă, dar e, totuși, o așteptare. Se cade, poate, ca spectatorul să simtă asta, să intre el însuși în starea vecină cu anxietatea a personajelor asteptande. În scenele de pe urmă, Firs e stăpânul unic al unei împărații care nu mai există. Uriașa lui singurătate amestecată cu nostalgia pe veci pierdutului trecut are nevoie de timp să se insinueze în carnea spectatorilor. Feluritele scene în doi, cu precădere cele din actele 1 și 2, au iarăși nevoie de o desfășurare temporală mai amplă, au nevoie să respire, au nevoie de un alt cu totul alt ritm de curgere decât scenele de grup.
E, apoi, de meditat asupra plurivalentei personajelor. Lopahin, de pildă, ce fel de om este? Un arivist ghidonat de amintiri sordide, complexe de inferioritate și dorințe răzbunătoare, așa cum ni se prezintă în secventetele finale? Atunci, de unde febrilele încercări din actul 1 de a o trezi pe Liubov Andreevna la realitate? Urme ale servilismului atavic sau afecțiune sinceră? Dacă Liubov Andreevna l-ar fi ascultat și și-ar fi salvat moșia, care ar fi fost destinul lui Lopahin?
Ea însăși, stăpâna, de ce se întoarce, de fapt, la moșie? Doar ca să asiste la înmormântarea trecutului? Crede vreo secundă că se mai poate salva ceva? Se revoltă oare împotriva destinului care o silește să se așeze mereu în siajul unor cauze pierdute? Sau se complace în ipostaza de a priveghea mereu caii-morți? Cât e adevăr și cât e mască în relația ei cu celelalte personaje?
Varia îl iubește pe Lopahin? Își pune măcar întrebarea asta? Ce o interesează, de fapt: iubirea sau căsătoria?
Sunt întrebări pe care Cehov abia dacă le schițează, nici vorbă să le răspundă. Tocmai aici, în această ambiguitate creatoare de dileme, îmi pare că stă generozitatea textului său. Pe acest sol, se poate avansa în felurite direcții. De aceea cred că un personaj precum cele de mai sus sau, în general, un personaj cehovian e aproape imposibil de rezolvat printr-o interpretare uniformă. Lopahin nu poate fi energic, în plină mișcare și rostind replicile mereu grăbit de la un capăt la altul, Liubov-Andreevna nu poate pluti etern în ceruri superficiale, Varia nu poate afișa continuu o aplecare spre sine ce refuză orice întrebare și e mulțumită cu cele câteva răspunsuri, fie ele și nefericite, acumulate deja.
Cu riscul de a mă repeta, sunt prea uniforme, liniare, previzibile aceste personaje în spectacolul de la UNATC și prea bogate de sens și potențial în cuvintele piesei.
Probabil că cea mai mare parte a neajusurilor descrise mai sus pot fi puse pe seama regiei și mai puțin pe cea a actorilor. De asemenea, merită subliniat că efortul actorilor-studenți de a ajunge să rezolve bine scenele de grup și de a da o linie limpede personajelor lor nu e deloc un lucru ușor. Că mi-am permis acest nou text, această subliniere a punctelor slabe ale piesei, doar stârnit de reacția lui Eugen Cozma, a cărui dorință de a înțelege o părere ușor negativă asupra propriei munci nu poate decât să îl onoreze.
Sunt foarte bucuros că mesajul intrepretului lui Lopahin se termină cu un citat din Anikó Pethő, una dintre actrițele emblematice ale uneia dintre cele mai importante trupe teatreale pe care le-am văzut vreodată. În Unchiul Vania al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, am avut vreme, ca spectator, să cobor în măruntaiele suflestesti ale fiecărui personaj, fără că asta să afecteze în vreun fel prestația grupului. E atâta foame a actorilor și regizorului de a lua la întrebări fiecare dintre destinele de pe scenă în acel spectacol, că ai senzația, ieșind din sală, că, de fapt, Vania, Sonia, Elena Andreevna, Astrov îți sunt prieteni vechi și că toate cele întâmplate între ei, vreme de 4 ore, sunt mai adevărate decât realitatea însăși.
Inchei spunand ca abia astept sa revad Livada studentilor. M-as bucura foarte ca ea sa se transforme, cu ajutorul unui manager cultural inspirat, in Livada tinerilor actori. E un spectacol pe care cat mai multa lume merita sa il vada, sa il aplaude, sa il discute.
UNATC
“Livada de visini”de A.P. Cehov
Clasa Prof. Tania Filip, Prof. Gelu Colceag
Actori: Simona Grumezea, Cosmina Stratan, Eugen Cozma, Rareş Florin Stoica, Liviu Chiţu