La inceputul anilor ’90, Liviu Ciulei s-a intors in Romania, montand, la Bulandra, “Visul unei nopti de vara” de Shakespeare si “Desteptarea primaverii” de Franz Wedekind. Inspirata de duhul repetitiilor si reprezentatiilor celor doua spectacole, Oana Pellea a luat niste vopsea rosie si a scris pe un cearsaf: “Visul si desteptarea noastra – Liviu Ciulei”. In apropierea zilei nastere a regizorului, a atarnat cearsaful deasupra usii de la intrarea in sala Izvor. Asta, probabil, pentru ca si sala de pe Splai sa isi recunoasca spiritul tutelar. Cealalta, cea din Gradina Icoanei, nu mai avea nevoie de o noua recunoastere. Fusese gandita, desenata si construita Ciulei insusi.
Liviu Ciulei este primul om pe care l-am intalnit in carne si oase dupa ce citisem sute de pagini despre el. Se intampla in vara lui ’94 sau ’95, nu mai tin minte exact, la etajul 4 al Teatrului National, in forfota Targului de carte. Era aglomeratie si era cald. Cand l-am recunoscut, functiile vitale mi-au incetat pentru cateva secunde bune. Cand mi-am revenit, mi-amintesc ca pielea mi-era ca de gaina si ca imi era un pic frig. Nu-i vazusem nici un film si nici un spectacol de teatru, cu exceptia Scrisorii pierdute difuzate si ras-difuzate de TVR. Eram cutremurat de intalnirea cu o naluca literara care tocmai se intrupa in fata mea. Prezenta aceea nu m-a parasit niciodata.
Daca ceva ce am credinta ca va ramane mereu viu in amintirea oamenilor si in zestrea perena a lumii, dincolo
de textura imaginii din “Valurile Dunarii”,
de prezenta carnoasa a constiintei lui Bologa din “Padurea spanzuratilor”,
de legendarele spectacole ale anilor ’60 si ’70,
de sirul greu de contabilizat de actori descoperiti, inventati, reinventati, confirmati, mereu si mereu redescoperiti,
de silueta infinita cautand adevar si radiind frumusete a lui Marcel Iures din “Hamlet” si “Henric al IV-lea”,
de “Visul” si “Desteptarea” Bulandrei de dupa Revolutie,
de imponderabilul dans al silabelor lui Caragiale carora Ciulei le smulgea fiecare strop de sens in “Scrisoarea pierduta”,
de sala din Gradina Icoanei, locul de maxima deschidere celesta al teatrului romanesc,
acel ceva va fi zambetul pe care Liviu Ciulei l-a oferit cinematografului, teatrului, fiecaruia dintre noi, vietii. Acest zambet nascut din privire, curiozitate si iubire vor ramane mereu visul si desteptarea noastra.