in Ecrane

Prosecutors can jump

Text publicat initial de LiterNet

Acest text trebuia sa se numeasca „Procuror, substantiv. Uneori, presedinte”. Noul film al lui Tudor Giurgiu, „De ce eu?”, aflat inca la stadiul de work-in-progress, dar proiectat, totusi, in aceste zile, in marile centre universitare ale Romaniei, e un soi de coborare pe pamant si in realitate a ultra-rafinatului „Politist, adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu. Politistul de provincie al lui Porumboiu, confruntat cu dilema predarii sau nu pe mainile justitiei a unui adolescent prins in vartejul traficului cu droguri, devine, in fimul lui Giurgiu, procurorul de Bucuresti, confruntat cu dilema trimiterii sau nu in judecata a unui coleg procuror asupra caruia planeaza suspiciunea ca ar fi pactizat cu tabara adversa. In ambele cazuri, eroul principal e, de fapt, constiinta unui om in conflict cu mediul inconjurator.

Strict cinematografic, filmul lui Porumboiu propune o stilistica subtila si sobra, lipsita de metafore, alcatuita din cadre lungi, taceri multiple, dialoguri cand banale, cand abstracte, adesea imbibate in absurd. Scenariul lui Giurgiu e alert si spectaculos, decorat cu indicii mai mult mai putin evidente (simboluri precum degradarea prea evidenta din machiaj a starii de sanatate a eroului principal, numarul masinii sale si porumbeii care brazdeaza cerul in dimineata ce urmeaza noptii studentei ar merita, poate, o retusare inainte de montajul final), incarcat de vorbe, de replici, de teme, inserand cateva evadari liric-romantice intr-un cadru general mustind de detaliile celui mai abject real pe care lumea pseudo-gulerelor albe post-revolutionare l-a putut naste.

Din fericire, in scaunul de cinematograf (ori chiar in picioare, in cazul proiectiei de luni seara de la Muzeul Taranului Roman), stau preponderent oameni pentru care cronica de film nu e nici macar hobby. Oameni care dau buzna si umplu fiecare locsor liber pentru ca filmul lui Giurgiu creste in siajul unei povesti reale, cea care a dus, in 2002, la sinuciderea procurorului Cristian Panait (Panduru, in film), omul ce a indraznit, cu vorbele unui personaj, „sa se pise impotriva vantului” intr-un ev a justitiei romanesti cand anchetarea politicienilor era o gluma proasta si atat. Oameni care recunosc pe ecran nu doar ingrozitorul esafodaj al unei epoci sinistre, nu doar caroseria unui sistem de gandire ce a inhibat si inca inhiba orice reactie in fata puterii discretionare, dar si personaje politice reale, personaje care au fost (Rodica Stanoiu), personaje care inca mai sunt (Adrian Nastase), personaje care vor mai fi multa vreme de acum inainte (Victor Ponta). Si pentru ca filmul reuseste, in chip remarcabil, sa reconstituie o epoca si un mod de gandire, pentru ca saptamana aleasa pentru primele sale proiectii cu public larg nu e deloc una oarecare, oamenii il imerseaza in tesutul social, politic si istoric al clipei, refuzandu-i un destin pur artistic. Iar textul de fata urmeaza imboldul momentului.

„De ce eu?” isi intreaba eroul principal seful, dupa ce intelesese miselia careia aproape ca ii cazuse prada. De ce, dintre toti, m-ati ales pe mine sa va spal rufele murdare, sa ma manjiti, sa ma umiliti, sa ma distrugeti? Pentru ca ati simtit ca sunt tanar si flamand de bani si cariera si ca o sa pun botul la tot ce ma fortati sa fac? Sau pentru ca ati simtit ca sunt tanar si cu orgoliul flamand, ca sunt un pericol daca nu ma marcati, daca nu ma aveti la mana inca de la bun inceput?

Deruland inapoi curgerea filmului de la momentul adresarii acestei intrebari pana la genericul de debut, vom regasi destinul unui tanar chipes, cu gand de marire in cariera pe care si-a ales-o din vocatie, cu pofta de munca, viata, distractie, haine elegante si zambete feminine, hotarat sa fie el insusi (un pic pedant, un pic mai mult incapatanat) fara sa isi propuna ca prin asta sa rastoarne lumea. Lipsit de experienta, Panduru da cu capul de grinda realitatii in antologica secventa a esuatei perchezitii la domiciliul procurorului oradean pe care il ancheta. E clipa cand drumul sau intalneste prima rascruce semnificativa. E clipa cand viata ii pune prima piedica majora. E clipa cand constiinta ii e pusa la treaba si indoiala incepe sa-i faca cu ochiul.

Ce urmeaza e o rostogolire fara sfarsit. Una dupa alta, ca intr-un infinit si sinistru sir indian, mastile de pe chipurile celor din jur cad. Unul dupa altul, ca intr-un urias foc de auto-purificare, visele, iluziile, sperantele il parasesc. Lumea e hada, atat de hada, incat nici cei cativa, putini oameni care ii sunt aproape nu merita chinul de a trai. Nu merita increderea unei confesiuni posibil eliberatoare. Prada unui proces extrem de auto-izolare, Panduru nu gaseste nici macar drumul catre iubita ce incearca sa-l inteleaga. Unde, cand, cum, din vina cui s-a rupt drumul dintre ei? A existat el cu adevarat vreodata? Singura studenta de-o noapte isi mai face loc printre ruinele edificiului sau sentimental. Barbatul ii vorbeste, fara a-si misca buzele, despre un viitor ce nu va fi niciodata. Il aude oare ea?

„Io n-am vazut inca ingeri pe lumea asta”, ii spune lui Panduru, in incheierea executiei, seful Coldea. Nu-i nimic, ii vedem noi. In secventa finala, privindu-ne de deasupra copacilor din cimitir. Pe noi, cei ramasi, teoretic, in viata.

Panduru/Panait n-a avut vocatie de erou. Cu atat mai putin de inger. Dar a avut o constiinta. Si asta a fost suficient sa spuna „Nu!”. Restul e zbor.

Nastase, Stanoiu, Ponta si toti anonimii povestii reale si ai povestii lui Giurgiu n-au vocatie de erou. Nici de inger. Dar nici constiinta. Si asta va naste mereu un unic raspuns: „Da, sa traiti!”. Restul e mizeria care ne gatuie zi dupa zi.

„Pentru ei fac tot ce fac. Ei sunt tot ce conteaza. Cand o sa ii ai pe ai tai, o sa vezi ca n-o sa te mai intereseze sa cauti tu adevarul”, e ultimul citat (aproximativ), din Coldea catre Panduru, pe care vi-l ofer. Pentru ei inchid ochii. Pentru ei mint. Pentru ei iau spaga. Pentru ei santajez. Pentru ei.

Pentru copiii pe care n-o sa-i aiba niciodata, Panait s-a aruncat in gol. La 12 ani distanta, zborul lui inca mai continua. Poate ca dintre copiii stabilor de tot soiul, mai mari, mai mici, mai de la tv, mai de la berea amicala, de atunci si de acum, se vor gasi cativa care sa ii afle povestea si sa inteleaga ca, de fapt, abia saltul lui e cu adevarat pentru ei.

PS1
Tone de aplauze pentru Emilian Oprea (Panduru) si Mihai Constantin (Coldea). Doua roluri ce puteau fi rezolvate in chip clasic (personaje aidoma lor sunt puzderie in cinematografia lumii) au primit doua interpretari ale caror nuante si subtilitati merita un articol special.

PS2
Romania din 2014 nu mai seamana, partial, cu cea din 2002. Justitia s-a schimbat. Enorm. Nu total. Nu definitiv. Nu ireversibil. „Romania e tara stampilelor”, spune unul dintre cele doua personaje in spatele carora poate fi descifrata, partial, biografia lui Victor Ponta. Pe una dintre stampilele la indemana duminica ce vine sta scris: „Noi, nu!”

O parte din noi ne-am invins
Greseala, minciuna si groaza,
Dar e drum, mai e drum necuprins
Pana-n zarea ce-si leagana oaza.

Generatii secate se sting,
Tinerii rad catre stelele reci –
Cine-si va pierde credinta-n izbanda
Pe-aceste mereu miscatoare poteci?

Cine din noi va muri
Inainte ca trupu-i sa moara?
Cine-o sa-si lepede inima-n colb –
Insuportabil de mare povara?

Ca un vant rau, ori ca o insulta
Intrebarea prin randuri trecu.
– Asculta, asculta, asculta!
Noi, nu! Niciodata! Noi, nu!
(Nicolae Labis)

„De ce eu?”
Regie: Tudor Giurgiu
Scenariu: Loredana Novak, Tudor
Director de imagine: Marius Panduru
Actori: Emilian Oprea, Mihai Constantin
Andreea Vasile, Sore Mihalache,
Liviu Pintileasa, Mihai Smarandache, Alin Florea, Dan Condurache, Virgil Ogasanu,

Write a Comment

Comment