in Xtra

Ratiune si Simtire

Pe urmele unui articol al Alinei Mungiu-Pippidi publicat de „Romania Libera”, incerc sa inteleg ce poate urma dupa posibila inchidere a exploatarii de la Rosia Montana si dupa posibila eutanasiere in masa a maidanezilor bucuresteni. Atentie, spun posibila, nu sigura inchidere, pentru ca in ultimele ore, mai multi lideri PSD (Liviu Dragnea, Ilie Sarbu) au facut declaratii care lasa sa se inteleaga ca votul din Parlament pe marginea legii trimise de guvernul Ponta nu va fi chiar un „Nu” pe repede inainte. Pentru a intelege ce va urma, e esential sa pricepem se intampla.

Aparent, marii invinsi ai ultimelor 11 zile sunt Gabriel Resources (si imaginea corporatiilor – o foarte interesanta analiza aici), mare parte din televiziuni si din presa scrisa, Victor Ponta si Sorin Oprescu.

De fapt, mai exista o categorie de mari invinsi. Acea patura de cetateni ai patriei, cu precadere urbani, cu precadere tineri, cu precadere educati si hiper-educati, care intelege sa-si duca existenta cotidiana hranita decent de un venit individual lunar de, sa zicem, 1.000 de euro, departe de ceea ce pompos putem numi problemele cetatii. Intr-un articol cu nuante usor cam prea stangiste, Florin Negrutiu ii numea „cei carora li se rupe”. Un amic ii incadra, duios si roz, in categoria celor care cauta „micile bucurii ale vietii”.

Pe multi dintre acestia e foarte posibil sa ii intereseze sa traiasca intr-o tara ceva mai putin corupta, cu ceva mai multe autostrazi, cu universitati ceva mai bine plasate in topurile internationale, cu spitale ceva mai bine dotate, cu ceva mai multa si mai puternica presa relevanta, doar ca li se pare ca toate acestea sunt imposibil de atins in Romania curenta. Prin urmare, cred ca n-are rost sa se informeze, sa polemizeze, sa demonstreze, sa voteze. Mai bine autisti intr-un glob de sticla aseptic decat implicati in miezul unui potential vacarm urat mirositor.

Din fericire, insa, Alina Mungiu sesizeaza, in articolul anterior mentionat, un fenomen de sens contrar:

„[..] începem să avem masa critică urbană care nu are nevoie de pîinea şi circul partidelor, e educată occidental prin Internet, dacă nu direct, şi are alte aspiraţii. Aspiră la o ţară curată, un ideal post-materialist. Ajungem din urmă aici marea revoluţie culturală a Occidentului petrecută în anii şaptezeci şi de care ne-au ţinut departe tirania şi mizeria, ne revoltăm pentru valori şi oferim participarea noastră pentru o cauză bună pentru binele colectiv, fără să aşteptăm nimic în schimb ca profit personal.”

Oameni din aceasta categorie au creat, vreme de ani buni, miscarea sociala care a dus la manifestatiile de strada din aceste seri si care e aproape de a repurta o imensa victorie pe subiectul Rosia Montana. In caz de succes, exemplul acestor oameni n-ar trebui sa-i puna pe ganduri doar pe politicieni, dar si pe cei care au renuntat prea usor la orice forma de existenta politico-sociala.

L-am amintit si pe Sorin Oprescu si chestiunea cainilor vagabonzi (apropo, in caz ca nu stiati, primarul a renuntat, dupa doar zile lucratoare, la referendumul pe care il anuntase) pentru ca si acolo presiunea populara a determinat rasucirea deciziei unui politician foarte la moda si foarte la putere. Invatam ceva din toate astea?

Traiesc, de ani de zile, cu gandul ca ne-am putea indrepta cu propriile noastre manute buna parte din neajunsurile vietii noastre cotidiene. Cu un pic de curaj, ceva energie, un strop de inteligenta. Chiar daca nu reusim, macar sa incercam. Din mai multe nereusite, s-ar putea sa se nasca, pana la urma, reusita care sa faca, de pilda, politia sa intervina in forta impotriva nenilor care cer ilegal bani de parcare, functionarul public sa raspunda civilizat si profesionist cerintelor celor de dincolo de ghiseu, vecinul sa nu dea muzica la maximum sau sa nu-si parcheze masina ocupand alte 2 locuri libere, etc, etc, etc.

Iata ca ultimele zile m-au invatat ca se poate inca mai mult. Ca se pot influenta decizii si stari de fapt infinit mai importante. Din strada. S-a mai intamplat asta o data. Acum un an si jumatate, cand cu scandalul Basescu – Arafat. Strada a castigat si atunci. Se poate oare mai mult?

Alina Mungiu zice ca da:

„Aşa cel puţin susţine Francis Fukuyama, şi foarte energic, că am încercat să îi ţin piept şi să spun că societatea civilă e răspunsul. Da, a zis el, dar numai dacă se organizează politic! Spune-le să se organizeze politic ! Noua clasă mijlocie va fi puternică atunci cînd va trece de la efemeritatea străzii la organizarea permanentă”

Cred la fel, dar incerc sa formulez altfel. Detest impartirea oameni simpli versus sistem. In tarile in care exista democratie si libertate de expresie, nu cred in sistem decat vine vorba de echipe de fotbal gen Barcelona. In rest, cred in puterea individului de a schimba, mai usor sau mai greu, mai curand sau mai tarziu, totul. Cu conditia ca individul sa aiba vointa, curaj si sa se informeze. Si cu conditia ca individul sa respecte regulile jocului care i-au permis sa i se faca vocea auzita. Adica sa respecte, la randul lui, democratia si libertatea de expresie.

Unii dintre acesti oameni ar putea forma un partid. Parte dintre ei ar putea accede in functii de decizie ale statului. Alta parte ar putea sta mereu cu ochi pe fostii lor colegi de strada, ca si pe restul politicienilor. Amenintand mereu cu votul si cu strada. Dar ingrijandu-se mereu sa respecte, la randul lor, democratia si libertatea de expresie.

Randurile de mai sus nu reprezinta solutia geniala la toate problemele Romaniei. Ci doar o posibila cale spre mai bine. Nu lipsite insa de riscuri. Poate ca buna parte din acesti oameni nu se vor lasa corupti cand vor accede la functii publice. Dar de unde putem stii ca acesti oameni vor lua deciziile corecte? De unde se informeaza oamenii acestia? De unde ne informam?

Am vorbit de ofsaid-ul in care au fost prinsi de evenimentele ultimelor zile politicienii si pasivii din clasa de mijloc. Dar mai e vorba si de media. Deprofesionalizata major in ultimii ani. Saracita pana la limita extinctiei in cazul in care jurnalismul a fost preferat show-ului. Ce e de facut ca si maine sa-l putem citi pe Tolo?

Pariez pe ratiune si pe implicare. Daca vom alege sa gandim, daca vom alege sa ne pese, daca vom alege sa vorbim despre lucrurile cu adevarat importante, daca vom intelege ca n-avem voie sa ne resemnam, daca vom intelege ca suntem jos, foarte jos, in cele mai multe dintre domenii, dar ca putem urca, daca vom intelege ca acest urcus nu va fi brusc, nu va lin, nu va fi lipsit de portiuni de pierdere de altitudine si, daca, mai presus de toate, vom intelege ca de noi depinde sa cultivam jurnalismul adevarat, functionarul competent, politicianul integru si responsabil, atunci s-ar putea sa respiram un altfel de aer.

Nu cred ca strada rezolva etern problemele, nu cred in starea de revolta perpetua, nu cred ca a fi in opozitie e modul de viata optim. Cred, mai degraba, in nevoia de a construi si in necesitatea de a te intreba continuu daca ce faci e bine sau nu. Si mai cred ca nu exista meciuri dinainte jucate ori batalii dinainte pierdute decat in capul celor care n-au curajul si inteligenta sa le joace.

Write a Comment

Comment