in D'Aya, Godot

Salvati Cristi Iacob!

Sala e plina. Pe mese, felurite bauturi. Pe scaune, felurite toalete. Care mai casual, care mai corporatista. Lume multa si binedispusa. Luminile scad. Incepe piesa. De teatru. „Ce ne spunem cand nu ne vorbim”. De Chris Simion. In regia lui Chris Simion. Productie a teatrului itinerant D’aya. Jucata la Godot Cafe-Teatru.

Distributia e aceeasi cu cea de la „Dragostea dureaza trei ani”. Perla repertoriului D’Aya, jucata cu mare succes de public din 2006 incoace. O decenta comedie bulevardiara pe care mi-a facut placere sa o vad intr-o seara tarzie, in sala Teatrul Evreiesc de Stat.

Aceeasi distributie, aceeasi regizoare si aici comparatiile se opresc. Pentru ca e practic imposibil sa compari o piesa de teatru, „Dragostea dureaza trei ani”, dramatizata dupa textul faimosului roman al lui Beigbeder, cu insailarea haotica de scheciuri vag vizitate de umor scrise de Chris Simion. „Ce ne spunem cand nu ne vorbim” e, cel mult, o palida copie de bar a „Las Fierbintilor” Pro-televizati.

Scheciurile sunt de un conformism si de o predictibilitate care ar enerva chiar si un spectator obisnuit al televiziunilor generaliste romanesti, iar razletele puseuri de umor simpatic se pierd intr-o mare de replici plate si situatii caraghioase. Inca mai grav, cele mai multe dintre replici sunt livrate teribil de neconvingator de catre cei patru actori. Daca ar exista un omolog al Zmeurii de Aur in teatrul romanesc, Vitalie Bichir ar merita premiul cu prisosinta pentru prestatia din intamplarea in chestiune.

Iar textul lui Chris Simion i-ar tine companie in palmaresul acestei inca imaginare, dar atat de necesare Gale Huo! Eventual, s-ar putea face o gala anuala comuna pentru filmele si piesele de teatru mioritice care consuma inutil banii si timpul privitorilor. Ma rog, exista un tronson de public care se hahaie chiar si la asemenea intamplari, dar poate ca e de sperat ca o asemenea Gala de Asa Nu i-ar face pe respectivii spectatori sa-si reevalueze gusturile.

La un moment al spectacolului, e vorba de „Salvati Vama Veche!”. O replica aruncata de o tanara sotie incornorata (Gabriela Iacob) nabadaiosului ei sot (Cristi Iacob). Verbul e bun, complementul e gresit. Nu Vama trebuie salvata, ea, in ciuda transformarilor indoielnice, e inca plina de viata, ci Cristi Iacob. Actorul acela care lua pe sus lumea teatral-cinematogfafica romaneasca acum 10-15 ani, in „Pescarusul” Catalinei Buzoianu de la Teatrul Mic, in „Baal”-ul lui Dragos Galgotiu de pe aceeasi scena, in „Bent”-ul de la Bulandra, in „Pepe si Fifi”, „Eu sunt Adam” si Omul zilei” ale lui Dan Pita.

Unde e acel Cristi Iacob? Cum a ajuns el sa bifeze 4 din ultimele 5 filme ale lui Sergiu? Cum a ajuns sa se afunde in mlastina fara speranta pe nume Teatrul Mic si sa isi risipeasca marele talent in jalnice shushe precum insailarea descrisa mai sus? Exista, in „Dragostea dureaza 3 ani”, ba chiar si in „Ce ne spunem cand nu ne vorbim”, momente, puseuri, cioburi cand masca histrionismului gros e data la o parte si in dosul ei se zareste un licar din ceea ce ar fi putut fi marele actor Cristi Iacob.

Sunt, in general, momentele de respiro, cand ritmul fast-forward impus de directia scenica si de coloana sonoara (altfel, foarte buna!) iau o pauza. E nevoie atunci de cineva care sa stie sa frazeze apasand altfel pe cuvinte (Hahaiala-stop, ascultare-engaged). E semn, in clipele acelea, ca el, Cristi Iacob actorul, traieste inca undeva, in dosul blazarii ori al succesului facil al june-prim-ului ce raspunde la acelasi nume. Il salveaza cineva?

„Ce ne spunem cand nu ne vorbim”
de Chris Simion
Regie: Chris Simion
Actori: Cristi Iacob, Ilinca Goia, Vitalie Bichir, Gabriela Iacob

Write a Comment

Comment