Articol publicat in premiera de LiterNet
Se rade atat de mult si de destept, de variat, de neasteptat, de dezinhibat in spectacolele lui Victor Ioan Frunza, incat celelalte piese ale momentului ce-si zic comedii au o problema in a-si convinge spectatorii sa schiteze macar un suras. S-a format, in trupa aceasta de actori nascuta si maturizata de Frunza si Adriana Grand, cea mai omogena, serioasa si importanta din cate are Bucurestiul teatral al momentului, un soi de tripleta de aur a comicului: Adrian Nicolae – Sorin Miron – Andrei Hutuleac. Asta nu inseamna defel ca celelalte vedete ale grupului, George Costin, Nicoleta Hancu, Alexandru Pavel, n-ar fi protagonistii a numeroase scene de comedie, doar ca cei trei au deja aura actorului a carui simpla prezenta te impinge in proximitatea rasului. De acord, se ascunde un enorm pericol de manierizare in aceasta ipostaza, dar e de presupus ca tineretea, curajul si inteligenta ii vor scuti de transformarea lui in realitate.
Daca la Centrul Cultural European pentru UNESCO Nicolae Balcescu (CCEUNB), trupa produce valuri de hohot pe texte romanesti (“Steaua fara nume”, “Mobila si durere”, “O noapte furtunoasa”), la Teatrul Metropolis sectiunea de comedie e asigurata de clasicii universali: Molière (“Tartuffe sau Impostorul”) si Shakespeare (“Visul unei nopti de vara”, “A douasprezecea noapte”). Si daca rasul pe baza de Caragiale, Sebastian ori Mazilu musca, in primul rand, din omul modern si societatea contemporana, cel pe libret multi-secular izbeste in teme cu un coeficient mai ridicat de nemurire.
Bunaoara, despre ce se hohoteste in cele doua montari shakesperiene? Dincolo de comicul de situatie, dincolo de ipocrizie, de (auto)-minciuna, de superficialitate, de ridicolul inadecvarii si de neobosirea prostiei, subiecte ce nu-mi vor pierde niciodata, pesemne, relevanta, Frunza si oamenii sai rad de iubire, de zei, de teatru. De soarta lor, de felul cum sunt percepute de oameni, de insasi esenta lor.
Ce e iubirea? De ce exista ea? Cine decide cine de cine se indragosteste, cand, cum, in ce fel? De acord, freamatul padurii intens si haotic erotizate din Visul e proaspat, viu, imbujurator, planurile, suferintele, destinul final al Violei (din nou admirabila Nicoleta Hancu) sunt deopotriva emotionante si amuzante, chinurile lui Malvolio (de neoprit George Costin in capacitatea de a se re-inventa de la un rol la altul) sunt de un ridicol gigantic, dar nu cumva deasupra acestor duioase intrupari ale dragostei pluteste un duh necunoscut, neobisnuit, necrutator pe ale carui aripi un regizor de inteligenta si curajul intelectual ale lui Frunza poate descifra literele ce formeaza cuvinte precum A-B-S-U-R-D ori H-A-O-S? Si nu la fel de lipsite de sens, de substanta, sunt indragostirile, dez-indragostirile, iar-indragostirile celor patru tineri din Visul, dictate de toanele unor zei ce-si rad de propria deitate?
Si pentru ca am vorbit de ei, cu ce sunt diferiti Theseu (Costin reloaded, bien sûr), Hyppolita (Cristina Florea acaparator-hipnotizanta) si Puck (mix-ul acela de desfrau, slugarnicie, imaginatie, viciu, intelepciune, amar si caldura pentru care Hutuleac s-ar putea sa primeasca candva un brevet de inventie) de zeii senili din “Omul cel bun din Seciuan” ori de cei stupid-birocratici din “Car(o)usel”?
Apoi, teatrul insusi, inscenarile regizate de om (in A douasprezecea noapte) sau zeu (in Visul), au ele alt rost in afara satisfacerii unor instincte de-o clipa ale autorilor lor? Sunt ele mai mult decat simple instrumente de manipulare, decat banale vehicule de circulat pe bulevardele distractiei? E-adevarat, mizanscena de un umor nebun reusita de tripleta Sir Toby (Nicolae) – Sir Andrew (Miron) – bufonul Feste (Hutuleac), cu complicitatea cameristei (mare revelatie Andreea Gramosteanu!), are rostul de a demasca impostura rizibila a lui Malvolio, dar acesta e doar un strop intr-un ocean guvernat de o lume plutind intr-o (i)realitate desprinsa de orice radacina.
Construind pe genialele costume si infinit-cinicele decoruri gandite de Adriana Grand, Frunza reuseste, in scena finala a Visului, sa aduca in sala Metropolisului, printre, in spatele si in fata spectatorilor, un triplu divort: cel dintre teatru si sensul sau, cel dintre lume (si ai ei lideri / zei) si drumul ei, cel dintre teatru si lume. Saracit, deprofesionalizat, exilat la periferie, teatrul incape pe mana unor amatori inimosi (impecabil Alin Florea), pe cat de ridicoli, pe atat de inutili. Imbogatita vestimentar, depersonificata, auto-impingandu-se in centrul vietii din care a exclus, pe rand, tabu-urile, emotia, intrebarile, gandurile, aspiratiile verticale, lumea isi devine suficienta siesi, aruncand la tomberon orice entitate ce nu se inroleaza in circul ei ambulant, zidit din zgomot si vulgaritate. Candva fata in fata, oglindindu-se, elevandu-se reciproc, teatrul si omul se prabusesc in hauri separate, fara a fi apucat sa-si spuna macar adio.
Metropolis
“A douasprezece noapte”
de William Shakespeare
Traducere: Violeta Popa & George Volceanov
Directie de Scena: Victor Ioan Frunza
Decoruri & Costume: Adriana Grand
Muzica: Tibor Cári
Actori: Nicoleta Hancu, George Costin, , Alexandru Pavel, Diana Cavallioti,
Adrian Nicolae, Sorin Miron, Andrei Hutuleac, Andreea Gramosteanu, Alin Florea,
Carol Ionescu
Metropolis
“Visul unei nopti de vara”
de William Shakespeare
Traducere: ?
Directie de Scena: Victor Ioan Frunza
Decoruri & Costume: Adriana Grand
Efecte sonore: Alin Florea, Sorin Miron
Actori: George Costin, Nicoleta Hancu, Adrian Nicolae, Sorin Miron,
Andrei Hutuleac, Alexandru Pavel, Alin Florea, Cristina Florea, Mihaela Velicu,
Carol Ionescu, Amir Qashou
