in Ecrane

Si masina aceea care nu mai pornea

„Despre oameni si melci” este, pentru mine, cel mai trist film din cinematografia romaneasca. El formeaza, alaturi de „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii” si „California dreamin’ (nesfarsit)”, un soi de trilogie a tristetii, o troica a povestirilor despre pierderea iluziilor, boala nationala cu prea putini supravietuitori.

Daca in „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”, personajul Doroteei Petre reuseste, pana la urma, sa evadeze din Romania ce ea insasi reusea sa evadeze, cel putin formal, din comunism, daca in „California” personajul Mariei Dinulescu si cel al lui Alexandru Margineanu evadeaza din satul ce el insusi reusea sa evadeze, cel putin formal, din pseudo-dictatura micului baron local, in „Despre oameni si melci” personajul central, Gica (Andi Vasluianu), se intoarce invins in orasul aproape mort. Singur personajul Monicai Barladeanu reuseste evadarea, spre Franta, dar prea putina emotie pe care o emana actrita de-a lungul intregului film trage in jos si capitalul de afectiunea pe care il genereaza rolul. In ciuda eforturilor lui Tudor Giurgiu (regie) si ale lui Vivi Dragan Vasile (director de imagine), Monica Barladeanu ramane o frumusete rece.

Filmul traieste pe spatele imensului actor pe cale sa devina Andi Vasluianu si se hraneste emotional si ideatic din drama acelui personaj colectiv/clasa sociala pe nume muncitorul roman in epoca post-comunista. Penduland continuu pe binomul invidual-colectiv, scenaristul Ionut Teianu construieste o dramedie proletara pentru solist si orchestra care lasa urme adanci pe obrajii si in stomacurile spectatorilor, indiferent de meserie, gen, varsta, credinte, orientari si ideologie.

In buna traditie a Noului Cinema Romanesc, personajele-cheie sunt o fina imbinare de lumini si umbre, de bun si rau, de generos si meschin, de adevar si minciuna. Si daca Andi Vasluianu are parte de un rol in care caruselul variatiilor sus-jos se misca in ritm aiuritor, neajungand, totusi, la nivele de intensitate prea ridicate („nu stii sa minti, George”, ii reproseaza, pe buna dreptate, sotia; cat de fioros se apropie de masa directorului jucat de Dorel Visan si cat de usor isi inmoaie pornirea violenta intr-un discurs ce n-ar speria nici un copil de clasa pregatitoare!), Andreea Bibiri, distribuita in rolul sotiei lui Gica,  are parte de cel mai taios urcus si cea mai impresionanta prabusire nu doar din filmul lui Giurgiu, dar si din istoria recenta a filmului romanesc. Nu e putin lucru sa involuezi de la modul discret-imperial in care isi apara sotul in fata amenintarilor directorului la pierderea uriasa de altitudine morala provocata de dezvaluirile de final.

Ca veni vorba, mare bucurie reintalnirea cu Dorel Visan intr-un film adevarat. In ciuda catorva replici neconvingatoare (asta si din cauza scenariului care il sileste la repetarea inutila a amenintarilor la adresa cuplului Vasluianu-Bibiri), Visan presteaza convingator, proaspat si consistent intr-un rol care il putea fura inspre facila cliseizare. Ce ziceti de un duel Visan-Arsinel („Toata lumea din familia noastra”) pentru Gopo 2013 cel mai bun rol secundar masculin?

De ce, totusi, cel mai trist dintre filmele romanesti?
Nu pentru ca viata personala a eroului principal e un sir de mici erori, tradari, minciuni, ce aproape ca nu mai lasa loc si vreme de afectiune si adevar,
nici pentru ca eroul esueaza in don quijoteasca sa incercare de a salva fabrica la care lucreaza,
nu pentru chipul chaplinian si sosetele michael jacksonian-ene ale lui Gica, cel pe care bucurestenii nostalgici il vor cauta de acum incolo la umbra copacilor din Parcul Izvor (asa cum fidelii „Aurorei” tresar mereu cand trec pe langa o anumita iesire din parcajul subteran de la Universitate)
nici pentru acel „Drumurile noastre” urlat din toti bojocii de mana aceea de muncitori calatorind intr-un tren, cutie de conserve carand pe sinele patriei prea-frumoase si prea-putin locuite iluziile unor oameni pe care istoria i-a abandonat intr-o gara prafuita, cu geamuri mate si oglinzi innegrite,

ci pentru ca tot efortul lui si al lor, toata induiosatoarea lor plan-pregatire pentru mareata azvarlire de spermatozoizi in vazduhul lumii pe care o numeau libera, o visau idilica si o descopereau cruda, toate acestea erau, vai!, atunci si acum, total, absurd si definitiv I-NU-TI-LE! Pentru ca daca iluzia s-ar fi prefacut in realitate, daca speranta lor ar fi prins carne si oase si sange, ei s-ar fi ales cu o fabrica producatoare de masini ce nu porneau. Locul unde ei si, probabil, parintii lor muncisera zeci de ani ajunsese, din voia sortii, istoriei ori poate din mii de cauze si vini punctuale, un rebut ce merita, de fapt, fix tratamentul aplicat de odiosul duo franco-Visan-ian.

Nu, asta nu-i scuteste pe directorii si politicienii post-revolutionari de imensa vina de a fi, deopotriva, bagat in buzunar spagi enorme si amagit sute de mii de oameni, dar asta potriveste in canoanele adevarului giganticul capital imagologic care a hranit atunci si mai hraneste inca oceanul de frustrari al unei portiuni de umanitate mioritica pierduta undeva intr-o gara prafuita, cu geamuri mate si oglinzi innegrite. Pentru ca n-au avut curajul sau norocul de a sparge ori curata sticla si de a privi inspre afara sau inspre sine, asa cum personajul Monicai Barladeanu are curajul s-o faca, acesti oameni traiesc de 20 ani iluzia ca straini hrapareti i-au deposedat de bijuteriile lor de mare pret.

Si totusi, s-a schimbat ceva in cei 20 de ani care au trecut de la prima venire a lui Michael Jackson in Romania. Astazi, colegii personajului lui Vasluianu n-ar mai pune mana de la mana, banut peste banut pentru bicicleta pustiului acestuia. Acest marunt, dar aproape christic gest de „multumim ca te-ai batut si pentru noi” a disparut. Astazi, Gica ar primi doar ironia ranjita in miez de noapte de blazatii epocii-de-(dupa)-aur: „Ia, zi, ma, mai vrei sa salvezi fabrica? Mai vrei, ma?”.

Dupa „Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii”, Tolo scria: „După ce personajele străzii o salută pe Eva în stilul „Titanic”, iar ea stă îmbrăcată în costum pe puntea unui vas luxos de croazieră, urmează genericul, care curge pe aceeaşi melodie obsedantă… „Ţara noastră-i ţara noastră…”. Cînd se aprinde lumina, cei care au în jur de 20 de ani părăsesc repede sala. Ceilalţi, fie că sînt de 50 sau de 30 de ani rămîn. Se fac că se uită la distribuţie şi se concentrează să nu plîngă ca proştii, aşa proptiţi cu mîinile în scaunul din faţă, pasageri care se scufundă împreună cu lumea lor care-i petrece.”

La „Oameni si melci”, pe vremea genericelor de final, am ridicat cu greu privirea din scaunul din fata.  In sala, intr-o colt, l-am zarit. Sosete albe, pantofi negri, mustata, chip de om bun. Charlot. Confirm. Are ochii mei. Si ai vostri.

„Oameni si melci”
Romania 2012
Regie: Tudor Giurgiu
Scenariu: Ionut Teianu
Director de imagine: Vivi Dragan Vasile
Actori: Andi Vasluianu, Andreea Bibiri, Dorel Visan, Monica Barladeanu, Clara Voda

Write a Comment

Comment

Webmentions

  • Prin blogosfera cinefila (17 – 23 septembrie 2012) | Recenzii filme si carti

    […] al lui Tudor Giurgiu. Iar cei care nu cred, cu atît mai mult.’ Mihai Brezeanu scrie la ‘Daily Acting’: ‘“Despre oameni si melci” este, pentru mine, cel mai trist film din cinematografia […]