Cupa Mondiala 2014
Articol aparut initial pe LiterNet
In fond, Brazilia de azi inseamna un inceput in forta, o impingere furioasa a mingii inspre poarta adversa, cu toate liniile si din toate pozitile, pe principiul “Noi suntem cei mai mari din istorie, pazea, venim, urmeaza prapadul!”. Trec 20-30 de minute, vine sau nu primul gol si apoi euforia ofensiva ia o pauza. Distantele dintre linii cresc, posesia se pierde, ocaziile se raresc. Daca scorul se incapataneaza sa nu fie favorabil, situatiunea braziliana devine nelinistitoare si usor-usor se instaleaza panica. “Focu’ la ei” se transform in “Frica la noi”.
Brazilia de azi developeaza slabiciunile Braziliei de ieri. Obisnuiti sa produca 2-3 fotbalisti geniali pe generatie si sa beneficieze de un lot in care pana si portarul de rezerva sa fie mai tehnic decat vedeta oricarui potential adversar, antrenorii si conducatorii fotbalului de 5 ori campion mondial au ignorat, de-a lungul timpului, posibilitatea ca orice alta ipoteza sa se transforme in realitate. Prin urmare, momentul prezent, cand jumatate din linia de mijloc si “varful” impins al galben-verzilor sunt la fel de prieteni cu mingea ca un junior mioritic evacuat de aburii diminetii din cantonamentul de la Bamboo, naste degringolada pe care am vazut neplacerea sa o privim in “optimea” cu Chile.
Meciul cu Croatia a fost castigat cu largul concurs al “centralului”, pentru cel cu Chile a fost nevoie de interventia Divinitatii si a publicului. Pentru “sfertul” cu Columbia nu pare sa mai fi ramas solutie ajutatoare. Geniul si optimismul in joc ale lui Neymar nu vor fi suficiente fata cu explozia lui Rodriguez. Pentru ca in spatele noii vedete a Mondialului, sta o echipa teribil de bine organizata, scutita de presiunea istoriei si de nepasarea antrenorilor.
La mii de kilometri si oarece decenii de dezvoltare distanta, Olanda a asezat in siajul celor 3 finale supreme pierdute multiple sisteme. Asemenea barajelor ce au creat solul unei tari, variatele solutii de joc colectiv, promovarea in bloc a tinerilor si mentalitatea educata sa invete ce se cuvine din marile infrangeri au facut ca, intr-o zi sufocata de caldura, umiditate, lipsa de forma (Van Persie), de concentrare (linia de fund), de inspiratie (linia de mijloc) si de noroc (Robben), Olanda sa isi creeze, totusi, ocazii, sa domine teritorial repriza secunda, sa puna presiune si sa intoarca un joc ce parea definitiv pierdut.
Intre calificarea dupa o prestatie proasta a Olandei si cea dupa una groaznica a Braziliei, doar statistica poate aseza un semn de egalitate. E drept, ambele echipe sunt in “sferturi”, numai ca ceva imi spune ca pericolul eliminarii premature i-a intarit doar pe europeni. De partea gazdei sud-americane, suierul obuzului trimis de Pinilla in transversala lui Julio Cesar n-a facut decat sa mareasca ecartul dintre piciorul pravalit in groapa istoriei glorioase si mana degraba prestatoare de cruci, forma viitorului desenat de pseudo-arhitectul Scolari.