Cupa Mondiala 2014
Articol aparut initial pe LiterNet
S-au jucat 8 partide de la aceasta Cupa Mondiala si s-au marcat 28 de goluri. Cu o medie de 3.5 goluri de meci, Mondialul brazilian infirma traditionala prudenta cu care echipele abordeaza partidele de debut dintr-un astfel de turneu, dar si prognozele care anuntau, pe modelul instituit in deceniile din urma, o Cupa mai degraba meschina, cu fotbal saracacios si rare motive de entuziasm. Din fericire, avem parte de echipe dispuse la amplu efort fizic si mental care produc un joc generos, imaginativ si consistent. E loc, bunaoara, de goluri minunate (primul al lui Van Persie si ambele ale lui Robben, toate pentru Olanda, tin afisul), de transversale grandioase (din nou Van Persie, plus bijuteria lui Pirlo din finalul incantatorului Italia – Anglia), de surprize induiosatoare (Costa Rica) si de bombe cutremuratoare (Spania prabusindu-se).
In al doilea mare meci al weekend-ului de deschidere, Italia si Anglia au prestat Oda bucuriei de a juca fotbal. Respirand in ritmul dictat de pletele majestuosului Pirlo (vi-l imaginati in reclame la chips-uri ori sampoane anti-matreata, asemenea colegilor de meserie Leo si Cristinel?), squadra lui Prandelli a atacat cu toate liniile pret de 60 de minute, pentru a-si conserva apoi energiile si scorul intr-o ultima jumatate de ceas in care s-a aparat cu gratie, inteligenta si sportivitate. Cuprinsa de neastamparul juvenil al excelentei triplete noir Sterling (20 de ani) – Sturridge (24) – Welbeck (23), Anglia a raspuns cu entuziasm, pofta de joc si foame de glorie. Ratarile, inconstanta apararii (in frunte cu portarul Hart) si, pe final, epuizarea fizica au indepartat de englezi meritatul egal.
Grupa D, in care Costa Rica (lider dupa prima runda!) a fost pentru Uruguay (incremenit in generatia exceptionala a locului 4 mondial de acum patru ani si a titlului de campioana a Americii de Sud de acum trei) cam ce a fost Olanda pentru Spania, e insa departe de a fi jucata. Cavani si ai lui nu trebuie inca trimisi acasa, dupa cum oamenii lui Prandelli nu sunt inca siguri de “optimi”.
Daca ar fi sa avansez totusi un pronostic, ori mai degraba o senzatie nascuta de cele vazute pana acum, as indrazni sa spun, paradoxal, poate, ca Italia evoca mai mult echilibru si inspira mai multa incredere intr-un parcurs lung decat Brazilia, Anglia, chiar si decat Olanda. Dintr-un campionat ce se prabuseste de la an la an, al carei lider absolut, Juventus, nu prinde nici macar primavara Ligii Campionilor, ultra-elegantul Cesare Prandelli a format, in chip misterios, o echipa ce seamana periculos de mult cu aceea cu care Italia antrenata de Marcello Lippi cucerea lumea in 2006.
Asemanarea tine in primul rand de atitudine, de Pirlo si De Rossi, de forta de grup, dar si de detalii de genul Matteo Darmian, putin cunoscutul fundas dreapta al lui AC Torino, cel a carui prestatie din meciul cu Anglia a semanat izbitor cu explozia de talent, inteligenta si determinare gratie careia la fel de anonimul pe atunci Fabio Grosso, titular in stanga apararii lui Lippi, a facut turneul vietii lui acum 8 ani.
In plus, Italia pare echipa care respira cel mai plenar aerul de schimbare ce bantuie pe stadioanele Braziliei zilele acestea. Something’s good in the World Cup today si Pirlo pare sa stie exact ce.