Fraza din titlu ii apartine Soranei Carstea si este citata de Cristian Tudor Popescu in articolul pe care acesta i-l dedica tenismenei in Gandul de azi. <<Chinuită din nou de nelinişti, Sorana ţipă spre tribuna imensă, în româneşte: „Spune-mi, ce să fac?!”>>. Asa suna fraza intreaga. Si vorbeste despre disperarea romancei, intr-un moment cand jocul nu-i mergea defel si meciul de US Open cu Eugenie Bouchard se indrepta spre infrangere.
Tipatul-intrebare nu era adresat cuiva anume. Poate ca nici nu cauta raspuns. Era pur si simplu un urlet de exasperare. Urletul care ne-a gadilat tuturor gatlejurile atunci cand ore, zile, luni, ani de eforturi constante, consistente, logice, realiste, rationale, indraznete nu izbutesc sa darame zidul dincolo de care visam. Vine un moment, vine o clipa, vine o fractiune in timp cand furia acumulata inconstient de-a lungul vremii vireaza in disperare si cand aceasta se revarsa galgaind.
Tipete, urlete, lacrimi, par smuls, ochi injectati, shpituri izbind cosuri de gunoi in varf de munte, palme zdrobind proprii obraji, tacere neagra, stomac chircit, inima batand neregulat, creier ruland in gol, reluind la gramada intrebari, secvente, vise, amagiri, totul amplificandu-se intr-un carusel scapat de sub control, dar pe care macar, incepand de astazi, vom stii sa-l asezam sub cortina, inutila, poate, a unor vorbe adresate nimanui: SPUNE-MI, CE SA FAC?!?!?!