Text aparut initial pe LiterNet
Mi se intampla uneori cand sunt la tara sa izbucnesc in plans din senin. Lucrurile merg bine, bunica-mea isi traieste cei 88 de ani neasteptat de viguros si zambitor, multi din oamenii vacantelor mele din copilarie sunt inca acolo, si totusi o tristete imposibil de pus in cuvinte pluteste si loveste cand si cand.
In topul meu strict personal (formulare invatata din scrierile lui Radu Cosasu), pretuiesc la cel mai inalt nivel intalnirile, cu oameni ori intamplari artistice, capabile sa scoata la lumina din mine ganduri, emotii, frici, bucurii despre care habar n-aveam ca exista sau despre care a caror existenta stiam, fara a avea insa cheia de a le invoca, descrie, provoca, explica.
La “Pai.. despre ce vorbim noi aici, domnule?”, scriere dramatica de Catalin Stefanescu pe urmele “Morometilor” proaspat montata de Alexandru Dabija la Act, m-a busit plansul pe la mijloc si nu m-a prea lasat pana la final. Prins la mijloc intre modernismul visator, ofensiv, inteligent, exasperat si usor cinic al lui Cocosila (un George Mihaita bun, desi usor prea cabotin in prima parte a piesei) si traditionalismul fatalisto-realist, defensiv, hatru, sceptic si teribil de uman al lui Ilie Moromete (un Marcel Iures crescand de la scena la scena pana la a incendia totul in jur la momentul confruntarii imaginare cu Nila si Paraschiv), m-am pomenit sfasiat, rupt in doua de tendintele pe care mi le recunosc atat de bine: pe de o parte, dorinta violenta de a scoate la lumina tot ce e vicios, murdar, retrograd, mincinos in lumea romaneasca, pe de alta instinctul irezistibil de a mangaia, alina, asculta, intelege, cautiona.
Si dincolo de omul care spera in mai bine si de cel care, cu bunatate, intelege ca asta e locul, astia sunt oamenii si niciodata nu poate fi altfel, dincolo de disperarea primului de a nu accepta mocirla (prostia, in dictionarul morometian) si de resemnarea celuilalt, ceea ce izbeste cel mai tare in cimitirul desenat de Dabija si Stefanescu e senzatia de moarte, de lume care se scufunda, indiferent de bine, indiferent de rau, indiferent de cine va invinge (de exista vreo tabela de scor) intre promisiunea viitorului altfel si inevitabilitatea prezentului mereu la fel.
O lume care va lasa in urma garduri rupte, chistoace strivite, vorbe goale si cimitire pline. Pentru garduri exista buldozere, pentru cimitire, pomeni. Dar o lume in care, ne-a spus-o Preda, ne-o repeta, in cheie noua, Stefanescu, au existat oameni vii, frumosi si calzi, veseli si tristi, care au ratacit candva drumul (de l-au stiut vreodata) si de atunci totul a fost in van.
Cand, coplesit de ruptura cumplita de proprii sai fii si de constiinta faptului ca a da totul nu e nici pe de parte suficient (ce confirmare mai buna pentru esecul deplin al unei lumi decat oamenii a caror inima mare le izbeste creierul si bratele de zidul imposibilului!), Iures urla “dar sunt ai mei, ma!!!!”, iti vine sa sari acolo, in miezul scenei de la Act, pe tarana mormantului stramosesc si sa-l iei in brate, asemenea lui Mihaita, pe omul acela peste ai carui umeri lasati usor lasati pare ca se lasa toata nefericirea de pe pamant.
Si totusi, Romania nu e locul tragediei, fie ea antice sau moderne, ci mai degraba teritoriul paradoxului. Cocosila, omul viitorului, e imbolnavit de frica faptei de orice fel. Ilie, emblema statului pe loc, e atras de mirajul gardului. Ce-o fi dincolo?
Stefanescu i-a citit si Fellini si Becket. Regizorul italian spunea undeva ca pentru el viata unui om e perfect descrisa de secventa aceea din “Amarcord” in care, pe o ceatza cumplita, un personaj iese in curtea casei, deschide poarta, faci cativa pasi in pacla, revine, deschide iar poarta, intra in curte, apoi in casa. Satui de asteptarea unui Godot, Moromete, Cocosila si tuica isi iau moartea in dinti si incearca sa vada ce e dincolo.
Teatrul Act
“Pai.. despre ce vorbim noi aici, domnule?”De Catalin Stefanescu dupa “Morometii” de Marin Preda
Regie: Alexandru Dabija
Actori: Marcel Iures, George Mihaita