in Metropolis

The limit is the sky

Articol publicat in premiera de LiterNet

Pana de curand, era cunoscut, in romaneste, ca „Efectul razelor gamma asupra anemonelor”. Filmul lui Paul Newman din 1972 (in care si-a distribuit sotia, pe Joanne Woodward, si pe una dintre fiice, Nell Potts), spectacolul Catalinei Buzoianu din 1977, de la Teatrul Mic, cu Olga Tudorache, Rodica Negrea, Adriana Schiopu, Monica Mihaescu. In traducerea Iuliei Necara, textul din 1964 al americanului Paul Zindel (pentru care a primit Pullitzer-ul 7 ani mai tarziu) a devenit „Efectul razelor gamma asupra craitelor lunatice”, titlul montarii realizate de Mariana Camarasan la Metropolis, in debutul lui 2016. Cu Oana Pellea, Cristina Casian, Florina Gleznea si Alexandrina Halic. In scenografia lui Valentin Turturica, sub, deasupra, prin luminile lui Stefan Vasilescu.

Oamenii, echipa, familia din „N(aum)”, plus Gleznea si Halic. Tot la Metropolis, dar in noua sala Amfiteatru. Cum intri, in dreapta. La parterul cladirii aceleia cu aer de Barcelona, nascuta cumva, in chip aproape vrajitoresc, din vintrele unei strazi, Mihai Eminescu, semi-sufocate de masini mergand, masini parcand, nameti topind, mizerii plutind.

„Semi”. Cuvantul, bucatica de cuvant magica. Una dintre ele. Sunt mai multe, de-a lungul celor doua ore de spectacol. De cate ori se iveste cate una, Oana Pellea o insfaca, o priveste, o intoarce pe toate partile si o intoarce partenerelor de scena si publicului in feluri de nimeni banuite. Textul lui Zindel e atat de frumos, traducerea curge atat de destept, incat pun prinsoare ca Pellea se joaca cu „Semi” si suratele sale in fiecare seara altfel. La 54 de ani pe care ii implineste in care ziua in care acest text e scris, actrita aceasta incantatoare a ajuns la un nivel de maturitate si de incredere in sine atat de inalt, incat senzatia pe care o ofera pe scena e ca „the sky is the limit”.

Acolo sus, aproape de cerul spre care schela de lemn a lui Turturica arunca o scara niciodata pasita, Pellea rosteste monologul carutei, cailor si tatalui. In proximitatea vocii dansand cu fiecare silaba, Ruth (Florina Gleznea), fiica cea mare. Ceva mai departe, undeva in penumbra, sprijind cu umerii peretele, Matilda (Cristina Casian), fiica cea mica. Intamplator, in prelungirea de chipuri formand o diagonala urcanda, imbujorat in intunericul randului secund al salii celei noi, autorul acestor randuri. Cateodata, marile spectacole se cuvin oprite prin inghetarea arbitrara a timpului. Indragostitii s-ar putea preumbla prin apropierea chipurilor dragi, ar putea mangaia aerul si s-ar inchipui nemuritori.

Dar timpul curge mereu. O mama a fost candva o pustoaica. Poate ca a avut vise, poate ca le-a pierdut. Paradisul e mereu in trecut. Beth a prezentului ar putea fi betiva ori nebuna ori amandoua. Pellea si Camarasan nu-i dau voie sa fie langa nici o extrema, permitandu-i, astfel, sa fie om. Strivit intre frici, tentatii, izbucniri, recluziuni, avant, prabusire. Om. Proiectand binele, rostind raul, tanjind spre iubire, cultivand ura. Cu intentie, fara intentie. Un minut alb, unul negru. Un cuvant din rai, un gest din iad. Pellea calca pe-o lama de cutit, tragand-o pe Beth departe de spitalul de nebuni spre care ne-ar duce pe cei mai multi dintre noi lectura textului.

Ruth ii calca pe urme, Gleznea apasa mai adanc limitele bipolaritatii. Poate, pe alocuri, prea adanc. Desi, pana la urma, Ruth e un copil, deci, supus exceselor.

Dar Matilda? De unde vine bunatatea ei neostentativa? De unde dragul ei de stiinta, stiinta ei de dragoste? Poate ca Zindel s-a gandit la o pustoaica pentru care natura visatoare e doar another brilliant disguise a nebuniei curgand prin vinele familei. Casian, ca si Gleznea, ca si Pellea, de la Camarasan citire, refuza facilul. Minunat rol, cel mai bun de la debutul stralucitor din „Amalia respiră adanc”. Tot cu Cămărăşan, dar la Act.

La Metropolis, pe scena, nu urca trei cazuri clinice, ci trei oameni din viata noastra cea de toate zilele. Asta e marea galsenita a acestei montari, pe umerii careia se urca un improbabil happy-end. Poate ca lumea s-a schimbat, poate ca ce era internabil in anii ’60 a devenit, la jumatate de secol distanta, norma traiului zilnic. Sau poate ca la mijloc e doar orgoliul oamenilor, echipei, familiei care a facut acest spectacolul, orgoliul de a se lua la tranta cu un text superlativ, de a-l imblanzi si a-l aseza convingator pe traiectorie ascendenta.

Ne-am obisnuit sa cedam prea usor raului din nou, il investim cu prea multa autoritate asupra gesturilor noastre, ne abandonam lui cu o frenezie ce miroase a lene si resemnare.

Cand, de fapt, adevarata lupta e cu cerul din noi, cu puseurile acelea de frumos pe care ne-am dezobisnuit sa le privim cu uimirea copilareasca pe care Matilda o are cand vine acasa de la scoala si isi gaseste mama cantand ca Tina, semanand, radiind ca Olga.

Nu mai stim cum doare palma pe care binele ne-o lipeste pe-obraz atunci cand, pe scena, ametiti de aburii mizeriilor ce stau sa ne iasa pe gura, ne ia ingerul mintile (n-aveti idee ce imi ard degetele, furioase ca n-au tastat „dracul mintile”) si spunem „mandrie” cu furia pe care doar clipa de fericire absoluta ne-o poate aduce.

Aproape ca am uitat cum se pronunta „Am castigat” in vremurile astea in care victoria se primeste mai degraba cu rictusuri de cinism decat cu lacrimi de bucurie.

Pentru cei care, intelegand toate acestea, pasesc pe scara de lemn niciodata pasita, the sky IS the limit!

Metropolis – Sala Amfiteatru
Efectul razelor gamma asupra craitelor lunatice
De Paul Zindel
Regie & Selectie Muzichii: Mariana Camarasan
Scenografie: Vladimir Turturica
Light Design: Stefan Vasilescu
Actori: Oana Pellea, Cristina Casian, Florina Gleznea, Alexandrina Halic

Pellea

Write a Comment

Comment