Text publicat in premiera de LiterNet
Pana la urma, ce-ar avea de invatat doi jurnalisti de front, Sarah si James, un cuplu a carui istorie comuna insumeaza zeci de stampile din tari cu nume exotic si destin tragic in pasapoartele lor mototolite, de la o juna blonda, Mandy, cu fusta scurta, ras tembel si lecturi tinzand periculos spre zero?
O femeie care a privit de nenumarate ori moartea in ochi de la cativa centimetri distanta de lentila foto-obiectivului si un barbat care a scris despre explozii, bombe, trupuri sfartecate pana cand propriul sau creier a amenintat cu explozia versus o duduita ale carei cunostinte despre cruzime se rezuma la vizionarea tele-documentarelor despre elefanti-pui care se pierd de elefanti-parinti. Really? E asta o confruntare care sa merite cea mai mica atentie?
“Time stands still”, piesa americanului Donald Margulies, zice ca da, merita. “Time stands still”, textul tradus si montat de Vladimir Anton la Odeon acum doua ierni sub titlul “Cand timpul nu se misca”, este si subiectul celei mai recente premiere a Teatrului de Arta pentru care Bogdan Budes, la randu-i traducator & regizor, a preferat formularea “Cand timpul sta pe loc”. De fapt, nu doar ca zice, dar si arata. Arata cum un cuplu de oameni (curajosi, competenti, talentati, onesti, trecuti, in cativa ani de viata petrecuti in ele mai dure zone zone de conflict ale Terrei, prin mai multe si mai dure experiente decat ce au trait si vor trai cea mai mare parte a contemporanilor de-a lungul intregilor lor vieti) se poate descompune in fata asaltului naivitatii deloc temperate.
Nu e nimic iesit de comun in tirul de intrebari al tinerei (Diana Roman). E natural sa te miri cand intalnesti oameni diferiti de tine, ironizand preocuparile tale pe care le credeai universale. Cum, adica, sa vrei, din proprie initiativa, sa mergi si sa tot mergi in zone in conflict, in care pericolul e omniprezent? Ce fel de viata e aia?
Cum se poate sa vezi raul intamplandu-se in fata ta si, in loc sa intervii, tu sa faci fotografii? Ce sa facem noi, oamenii societatilor pentru care pacea e la fel de implicita ca si curgerea anotimpurilor, cu informatia conform careia in alta lume oamenii mor pe capete? La ce bun sa ne incarcam cu necazurile altora? Putem noi, simplii cetateni, schimba ceva?
Margulies nu se grabeste cu raspunsuri. Pentru ca descopera alte intrebari. Mai interesante decat orice raspuns. Regia lui Bogdan Budes, discreta, supraliciteaza, inspirat, foamea interogativa a dramaturgului.
Dar daca pustoaica are dreptate? Daca Sarah (Mihaela Sirbu) se hraneste, traieste din durerea altora, mintindu-se ca face un bine spunandu-le povestea? De fapt, traieste ea cu adevarat? Sau fuge de viata?
Dar daca James (Andi Vasluianu) tocmai a descoperit ca exista viata si dincoace de front, printre oamenii carora, constient sau nu, le-a cam dat cu tifla, zicandu-si, cu aerul superioritatii de care nici un om inteligent nu se poate desparti integral, ca el nu e ca ei, fandositii absolventi de universitatii elitiste, cu job-uri sigure si banoase, sau ca ei, superficialii noilor generatii, lipsiti de referinte bibliografice, de vise, de idealuri? Daca anii de front au fost hraniti, de fapt, de teribilism, de dorinta de a fi altfel si nu de vreo pornire samariteana? Sau daca, pur si simplu, varsta aventurii a trecut si o noua perioada a vietii isi cere propriul decor, mai pasnic, mai clasic, mai domestic?
James isi ironizeaza prietenul, pe Richard (Dorin Andone), editorul-foto al iubitei lui. Cei doi poarta adidasi care sugereaza antagonismul personajelor. De fapt, antagonismul lor e doar aparent.
Richard a renuntat sa se mai tarasca prin cenusa unei casnicii toxice si sa traiasca prin realizarile jurnalistilor de teren ale caror materiale le asaza. A renuntat si la blazarea care vine odata cu avansarea in varsta si in intelegere. A riscat sa creada ca e inca un om viu si i-a iesit. Chiar si cu riscul de a cadea, cand si cand, in ridicol. Dorin Andone are in ochi bucuria ce-l insoteste pe omul care a ales sa se bata pentru propria-i fericire.
Andi Vasluianu ii imprumuta lui James doza lui personala de candoare si bunatate care ii vor stirbi, mereu, capacitatea de a juca really bad guys. De aceea, e greu de imaginat cum arata barbatul acesta grizonant prin desertaciunea razboaielor. Revenit, insa, in mediul citadin si prins in menghina propriilor intrebari, James castiga enorm datorita lui Vasluianu. Pentru ca actorul pe care il vor mai ignora inca multi ani, din lenea de a nu observa schimbarea, toate premiile teatrale cu putinta, e tot ce poate fi mai credibil in rolul barbatului osciland intre doua lumi, intre doua eu-uri, intre mai multe destine.
Mandy starneste suvoiul de intrebari de care e vorba mai sus, apoi se sperie si vireaza in conformism. Isi va creste copilul care orice parinte-roz al timpurilor contemporane. Diana Roman urmeaza traseul personajului. Pe exploziile ei din prima parte, se construiesc cele mai intense momente ale spectacolului.
Nu stim de ce Sarah a ales, la bun inceput, meseria pe care a ales-o. Si nu intelegem de ce, acum, alege sa o practice in continuare, in aceleasi conditii, desi ar avea toate motivele sa incerce o nuantare, daca nu chiar o schimbare radicala. Mihaela Sirbu are insa forta sa ne indemne sa cautam dincolo de aceasta neintelegere. Sa incercam sa empatizam cu oamenii care fac un pas intr-o directie care le e total necunoscuta. Pentru ca pur si simplu nu pot altfel.
Uneori, pasul acesta in intuneric, al unui singur om, misca lumea intreaga inainte.
Teatrul de Arta
“Cand timpul sta pe loc”
Text: Donald Margulies
Traducere & Regie: Bogdan Budes
Scenografie: Romulus Boicu
Actori: Mihaela Sirbu, Andi Vasluianu,
Diana Roman, Dorin Andone
Sursa foto: Pagina de FB a Teatrului de Arta
Autor foto: Dan Andrei