Oricat de incredibile au fost evenimentele politice ale ultimelor doua luni si jumatate, senzatia mea este ca va exista, totusi, un fir predictibil in urmatoarele trei saptamani. Cred, bunaoara, ca, fata cu presiunile europene si americane, guvernul va organiza referendumul din 29 iulie in conformitate cu decizia de ieri a Curtii Constitutionale. Prin urmare, pentru ca rezultatele referendumului sa conteze, ar trebui ca jumatate plus 1 din numarul total de alegatori inscrisi pe liste sa isi exprime votul.
In aceste conditii, sunt extrem de probabile doua scenarii alternative. Daca votantii pro-Basescu stau acasa, cvorumul de 50%+1 nu va fi intrunit, referendumul nu va fi validat, Basescu isi va pastra functia. Pe de alta parte, daca votantii anti-Basescu vor alege sa joace si sa se prezinte la urne si sa voteze, e extrem de probabil ca Basescu sa piarda votul si functia.
Prin urmare, pentru simpatizantii lui Basescu, ecuatia e teribil de simpla si de dura: antijoc si victorie sigura versus joc si infrangere sigura. Indraznesc sa spun ca aceasta este cea mai importanta dilema morala pe care ne-o propune Romania din ’89 incoace. Incerc sa argumentez.
O vorba atribuita lui Voltaire spune ca: “nu sunt de acord cu un cuvant din ce urmeaza sa spui, dar sunt gata sa imi dau viata ca sa poti sa spui ce ai de spus”. Alegand antijocul, votantii pro-Basescu nu le vor lua dreptul concetatenilor lor de orientare politica opusa de a-si exprima parerea, dar le vor goli de sens opinia. Intr-o lupta dreapta, exista intotdeauna invingator si invins. Intr-o astfel de lupta, nu exista decat invinsi. Ar fi o victorie importanta, dar una teribil de amara. Pentru ca cei care vor fi astfel lasati in ofsaid, nu vor fi Ponta, Antonescu ori USL-ul, ci alegatorii lor.
Cum ar fi insa ca, pe deplin incredintati de urmarea gestului lor, simpatizantii pro-Basescu s-ar imbraca in alb, s-ar duce la vot si la infrangere sigura? Cum ar arata Romania intr-o astfel de zi? Ce ar scrie presa straina? Cum ne-am privi noi intre noi?
La conferinta Ateneului Roman care i-a avut ca invitati pe Adam Michnik si Andrei Plesu, cel din urma a povestit cum, in 1990, pe cand era ministrul Culturii, a primit scrisori si, pana la urma, si o vizita de la sotia fostului demnitar comunist Paul Niculescu-Mizil, care cerea clementa pentru batranul ei sot, aflat in inchisoare. Induiosat de insistentele femeii, Plesu a acceptat sa citeasca un memoriu prin care Niculescu-Mizil isi cerea eliberarea. Dupa cateva minute, l-a inchis furios. Pe zeci de pagini, Mizil lauda regimul comunist si pe Ceausescu, preamarindu-l ca in vremurile de glorie. Nici o urma de cainta, nici un iz de regret. “Mi-am dat seama atunci, spune Plesu, ca pentru a putea ierta pe cineva trebuie, mai intai, ca iertarea sa fie ceruta de cel in cauza. Altfel, iertarea n-are sens”.
Va mai amintiti scena finala din capodopera lui Nae Caranfil, “Filantropica”? Iat-o reprodusa mai jos. Fragment preluat din scenariul publicat de Liternet.
“PEPE (gândind mai mult pentru sine): Ia să vedem… Puşti cordit, vânat de recuperatori: decât să fure, mai bine cere…
Fără să înţeleagă mare lucru, ROBERT îşi ia inima în dinţi şi urcă pe bancheta din spate. Înfrigurat, murdar şi spăşit, e într-o stare de plâns. PEPE se instalează la volan şi ridică ochii spre oglinda retrovizoare, contemplându-l o clipă. Răsuceşte cheia de contact. Apoi, privirea lui reflectată în retrovizor se opreşte direct în obiectiv, fixând publicul…ROBERT (protestând): Băă, pă mine nu mă…
PEPE (scurt): Gura, că ţi-o cos!
ROBERT tace, intimidat iar PEPE îşi întoarce din nou privirea spre noi:
PEPE: Vă e milă?… (şi cu un zâmbet sardonic) V-am luat banii!
Maşina demarează şi se pierde în noapte, urmărită o vreme de haite de câini vagabonzi.”
Da, Pepe, mai exact, dom’ Pepe era, este si va fi Gheorghe Dinica.
Am inserat aceste doua fragmente, din Andrei Plesu si din “Filantropica”, pentru ca le gasesc in antiteza cu fraza lui Voltaire. Pentru ca mi se pare ca definesc perfect talgerele dilemei morale pe care incerc sa o expun. Si nu e vorba de morala versus mila ori clementa. Ci e vorba de cateva intrebari pe care le genereaza situatia si citatele de mai sus. Daca gestul prezentei la vot si al infrangerii va fi facut degeaba? Daca ceilalti, votantii anti-Basescu, nu vor intelege nimic din el? Daca, nesesizandu-l sau, si mai rau, aruncandu-l la cos dupa un ranjet cinic (“Ha! Ce fraieri!”), ceilalti nu vor incerca sa-l continue inca de a doua zi, incepand sa-si preseze prin toate mijloacele favoritii sa nu continue nebunia ultimelor luni, sa nu distruga institutii interne si credibilitate externa, sa nu se instaleze ca niste barbari la putere, aruncand totul de pe birourile proaspat evacuate pentru a-si intinde propriile picioare si interese? Daca totul nu va ramane decat gestul inutil al unui miez de vara?
Cumplita dilema. Si asta pentru ca, dincolo de reactia celorlalti si din cum va arata Romania dupa 29 iulie, pentru fiecare dintre votantii pro-Basescu exista propria constiinta si propria oglinda. Ar fi un vot mic pentru om, dar un pas urias pentru civilizatie!
Memorabil text, generoasa idee!
Eu insa am o alta perspectiva a lucrurilor. Si pentru a ma explica, voi face recurs la o carte draga mie: “Despre minciuna”, aparuta la Editura Humanitas, sub semnatura lui Gabriel Liiceanu.
Binomul participi la vot si pierzi versus nu te prezinti la vot si castigi se poate interpreta in cheia ecuatiilor lui Ahile si Odiseu la care face referire autorul in cartea mentionata.
Ecuatia lui Ahile este generoasa in mesaj: Scopul este biruinta finala. Mijlocul este fapta, tradusa aici prin forta si curaj. Mijlocul este mai important decat scopul, care, in extremis, poate fi sacrificat.Ideea centrala este ca nu se cuvine sa birui cu orice pret. Gandul ne duce repede la morala, onoare. Poate chiar donchisotism.
Ecuatia lui Odiseu este similara in privinta scopului:victoria finala. Mijlocul poate insemna aici si trucul si viclesugul, poate si minciuna. Cu alte cuvinte, vorba lui Tiriac: VICTORIE CU ORICE PRET. Cred ca e momentul sa judecam pragmatic, gandind profund si scrutand atent viitorul. Basca ca aici nu e vorba de nicio pervertire. Pur si simplu de prevalezi de regulile jocului. Habar n-am cine le-a instituit, dar ACUM, CAND SE JOACA, astea sunt regulile. Este ca si cand ai urca un munte si te intalnesti cu un lup flamand. Ce faci? De dragul onoarei, arunci cutitul de la brau si te bati cu el corp la corp?
Nu e nimeni intrigat macar de ce totusi este nevoie de 50%+1 din toata populatia cu drept de vot pentru a demite un presedinte insa este nevoie doar de 50% din cei ce se prezinta pentru a-l inscauna ? Adica daca 5 milioane de oameni voteaza demiterea Basescu ramane presedinte insa daca doar 3 din 5 voteaza la alegeri pentru Xulica atunci Xulica devine presedintele “tuturor romanilor”. Cand 3 insi te vor iar 5 milioane nu cum pica aceasta minunata chestie in minunatul “stat de drept”?