in unteatru

Undeva, intr-un rol secundar, bunatatea

Text publicat in premiera de LiterNet

Pescarusul lui Andrei Serban de la unteatru are 10 personaje. Dintre acestea, unul profeseaza o meserie ciudata: bunatatea.

Doctorul Dorn (Richard Bovnoczki sau Vitalie Bichir) e un fost. Un fost barbat dorit de toate femeile, un fost intelectual vizitat de idealuri, un fost doctor jurand sa faca bine pacientilor lui.

La ora Pescarusului cehovian, ni se prezinta imbatranit inainte de vreme, lucid, blazat, uneori cinic. Si totusi, el este cel care produce doua dintre cele mai puternice, apasatoare, inexplicabile si emotionante gesturi ale intregului spectacol.

Mai intai, doctorul e primul si, pana la urma, singurul care incurajeaza viziunea dramaturgica a lui Treplev (Bogdan Cotlet sau Anghel Damian sau Bogdan Nechifor). Apoi, e, de asemenea, singurul care ii intinde o mana (citeste: o imbratisare) invatatorului Medvedenko (Liviu Pintileasa sau Ionut Visan).

Ambii ii raspund cu o emotie imposibil de povestit. Uriasa foame de empatie, de afectiune, de atentie se revarsa in cele cateva clipe cand realizeaza ca un alt om, in carne si oase, se opreste o clipa asupra lor, ii vede cu adevarat, le mangaie suferinta, le incurajeaza sperantele. Mainile doctorului sunt sarutate, umerii sai stransi in imbratisare. Multumirile se amesteca febrile cu lacrimile.

De unde vin gesturile acestea ale doctorului? Ce le determina? Ce le justifica? Cine este, de fapt, acest om care priveste din departare, fie absent, fie detasat, zbaterea celorlalti: a marii actrite Arkadina , a scriitorului de succes Trigorin, a tinerei actrite Nina, a scriitorului de ne-succes Treplev, a iubitoarelor fara de iubit Masa si Polina, a batranului aflat aproape de finalul vietii sale netraite Sórin, a barbatului obsedat de saracie si supravietuire Medvedenko, a vechilului brutal si nostalgic Samraev?

Intr-o lumea bramburit-isterica, pare ca aceste puseuri de bunatate pura, neurmarind o recompensa de vreun fel, vin de nicaieri. Sau,  mai degraba, din alta parte. Cumva, ele fractureaza dur curgerea ultra-dinamica a spectacolului (ritmul & fluenta montarilor lui Andrei Serban ar merita studiate la UNATC!), fara a-i diminua in vreun fel calitatea.

Din contra, pe umerii lor, memoria, aflata in cautarea intelegerii, construieste posibile scenarii. Cum ar arata o lume in care cei doborati ar fi ridicati, in care cei ridiculizati ar fi incurajati, in care cei scuipati ar fi sarutati?

Un prim text despre acest Pescarus, aici

Write a Comment

Comment