Text publicat in premiera de LiterNet
Un bolovan de forma neregulata. Poate un asteroid. Pe el urca Nina pentru piesa in piesa din actul prim al Pescarusului lui Andrei Serban de la unteatru. Debutul regizorului intr-un teatru romanesc independent. La 75 de ani fara cateva zile.
Intr-un interviu pentru Bookhub, regizorul marturisea ca monteaza a cincea oara in cariera textul lui Cehov pentru ca nu il intelege. Si adauga ca incearca sa inteleaga ceva impreuna cu actorii.
Conform obiceiului sau (prea putin inteles si cu atat mai putin practicat intr-o lume mioritica de certitudini si atoate-cunoscatori), Serban isi asuma limitele si permanenta incercare de a le depasi, vorbeste despre ceață si despre foamea de senin, marturiseste despre cumplitele framantari ale artistului, deci, ale omului.
Mai mult, totusi, ca in anii si spectacolele de pe urma, regizorul se ofera lumii asa cum este: un work-in-progress perpetuu, macinat de nevoia de a intelege, tulburat de putinatatea clipelor cand privirea e clara si gandirea limpede, etern condamnat sa o ia de la capat, sa intrebe sa se intrebe, sa ne intrebe.
Atunci cand Silvana Mihai sau Alina Rotaru ne privesc in actul de final si ne vorbesc despre cat de umilitor este sa intelegi ca esti actrita, cu prenume si nume, si ca o joci prost pe Nina, ne priveste si ne vorbeste, de fapt, Serban. Atunci cand Constantin Cojocaru ne vorbeste, in numele lui Sórin, despre “omul care a vrut”, a vrut, dar nu a reusit nimic din ce a vrut, ne vorbeste, de fapt, Serban. Atunci cand inca o data Nina ne spune ca “nu e important nici sa devii celebru, nici sa fii aplaudat”, ci “ce conteaza e forta de a merge inainte orice s-ar intampla, sa continui să crezi”, vorbele ei sunt, in fapt, parte din ars poetica tanarului Cehov, integral asumata de mereu tanarul Andrei Serban.
Doar ca regizorul ne spune toate acestea nu pentru a se auto-explica / promova / inscena cu ajutorul unuia dintre marile texte ale dramaturgiei lumii, ci pentru a incerca sa ne scoata pe noi, spectatorii / conationalii / contemporanii lui, din somnolenta morala, din matricea de raspunsuri prefabricate si niciodata re-vizitate, din sictirul renuntarii, din roz-tembela auto-admiratie a bulei in care traim, a vietii in care (ne) mintim.
Adaptand propria adaptare a Pescarusului, cea care a stat la baza montarii de acum 11 ani si jumatate de la Sibiu, realizata impreuna cu Masa Dinescu si publicata pe LiterNet, Serban a transformat dialogul de (aproape) final dintre Nina si Treplev intr-un dialog intre actorii & regizor, de o parte, si public, de cealalta. Cu riscul de a sacrifica parte din ponderea personajului Treplev si echilibrul tandemului tanara actrita – tanar scriitor in cautarea gloriei, regizorul isi pune sub reflector (expresia isi pierde pe data aerul prafuit cand vorbim anume de reflectoarele lui Dragos Margineanu care pastreaza nivelul ultra-competent al asezarii in lumina al spectacolelor lui Andrei Serban din ultimele decenii), prin intermediul Ninei, propria profesie, propria cariera, propriile idealuri, propriile vise.
Nina, cea candva idealista (desi atat Cehov, cat si Serban, au propriile dubii imbibate in ironie cand vine vorba de portretizarea idilica acelei epoci a inceputului in viata), ni se prezinta azi ca un inger cazut, ca un emisar al tinerilor visatori de peste tot, dar si al oamenilor de toate varstele care fac si traiesc teatrul. Monoloagele ei de final sunt, in fapt, un teribil exercitiu de sinceritate, greu de privit, greu de ascultat, greu de admis, greutate ce creste exponential odata cu recunoasterea spectatorului in cearcanele hidoase ale tinerei imbatranite, in sentintele teribile ale adultului care se lupta pentru a uita ce il facea candva sa viseze.
Treplev (Bogdan Cotlet sau Anghel Damian sau Bogdan Nechifor) a intuit de la bun inceput ca unica atitudine posibila intr-o lume stramba e fronda. Nina l-a iubit, dar i-a ignorat, la inceput, perspectiva. Apoi, viata a adus-o in locul din care lumea se vede fix la fel cum o vedea si o vede el. Diferenta e insa colosala: ea a ajuns la un inceput de adevar traind, el a ramas in acelasi loc fugind. Pentru ea, cea a incercat, esuind, cea care a vrut, nereusind, exista mereu speranta. Pentru el, exista doar glontul de pe urma. Sau poate ca cea care moare cu adevarat e, de fapt, ea?
*
Lumea spre care tind Nina si Treplev e lumea “Sieranevadei”. Agitata, isterica, haotica, mustind de neintelegeri, de nepotriviri, de nefericiri. Ruralul bucolic pe care multi il vad in scrierile lui Cehov devine, la Serban, o gradina a tuturor neimplinirilor lumii.
Nimeni nu iubeste pe cel / cea care il / o iubeste. Toti cei care iubesc primesc, la schimb, indiferenta sau ura. Asta nu ii opreste sa spere. Speranta ridicola, speranta oarba, dar, nu mai putin, speranta. Si despre fiecare dintre ei se va putea spune, candva, ca a fost “omul care a vrut”.
Dansul Polinei (Virginia Mirea sau Florina Gleznea) inchide in el toate tristetea acestei lumi. Dozele si sprinturile Masei (Sabrina Iaschevici sau Madalina Anea) dupa barbatul iubit dau masura disperarii. Eternul lamento financiar al lui Medvedenko (Liviu Pintileasa sau Ionut Visan) ne urca pe culmele ridicolului. Biciul lui Samraev (Gelu Nitu sau Silviu Debu) adauga tusa violenta. Bratele tremurande, dar, totusi, intinse ale lui Sórin (Constantin Cojocaru e unic) ii prevestesc Ninei un destin plin de infrangeri, similar cu al lui (vezi citatele de mai sus).
Singur doctorul Dorn (Richard Bovnoczki sau Vitalie Bichir) profeseaza bunatatea. Constiinta blazata a lumii din jur, renuntand de mult la a-si cauta mai inaltul, doctorul e vizitat, cand si cand, de momente de emotionanta empatie. In alt context, s-ar putea spune despre el ca are stofa de apostol.
Regina si regele (ma rog, printul-con(s/f)ort) acestei lumi sunt Arkadina si Trigorin. Actrita si scriitorul. Faimoasa si frumosul. Frumoasa si faimosul. Invidiatii. Adoratii. Indepartatii. Necunoscutii.
Claudia Ieremia si Mihaela Trofimov intruchipeaza suverana de drept. E suficient sa ii privesti naturaletea miscarilor pentru a intelege cat de potrivita e Arkadina in fruntea acestei lumi mustind de nepotriviri.
Emilian Oprea si Richard Bovnoczki se hranesc din fiecare gest si emotie ale oamenilor din jur, fara a fi vreodata atenti la oamenii din jur. Trigorin are momentul lui de glorie cand pare ca uita de sine si, gratie Ninei, iese din zona de con(f/s)ort. E doar o clipa. Si despre el se va putea spune candva ca a fost un pescarus. Sedus de un alt pescarus. Pentru ca apoi rolurile sa se inverseze. In masura in care, apoi, cei doi mai erau inca pescarusi.
*
Un examen clasic de admitere la departamentul de inginerie al universitatii din Cambrige plaseaza in mainile candidatilor o bucata de solid de forma incerta impreuna cu intrebarile “Ce este si la ce foloseste?”.
Asteroidul-scena din Pescarusul de la unteatru al lui Andrei Serban e plasat, in actul 1, in aer liber, langa lac, acolo unde va avea loc reprezentatia piesei-experiment a lui Treplev. Regasim acelasi obiect in actul 4, in conacul Arkadinei.
Invitat de Samraev sa priveasca in culise spre pescarusul ucis de Treplev la inceputul spectacolului si impaiat din ordinul sau, Trigorin evita directia indicata de vechil, paseste pe propriul drum, mangaie uimit piatra pe care nimeni altcineva nu pare sa o mai vada si spune ca nu, nu isi aduce aminte nimic.
Dintr-un anumit punct de vedere, se va putea spune ca pescarusul este scena, ca scena este acest obiect misterios cu aer SF, ca regizorul, actorii si noi ceilalti suntem candidati invitati sa raspunda la intrebarile “Ce este teatrul / viata si la ce foloseste?”.
A fost scena imblanzita, domesticita, dezvrajita prin mutarea ei din mijlocul naturii frematande in cadrul casnic, inchis, vizitat de moarte, al conacului? Au fost mereu experimentul, inovatia, noul sugrumate de vechi, statut, baltit? E soarta noului mereu aceea de a ni se parea, la inceputuri, rizibil, ridicol, superficial, artificial? Ne-am lasat dintotdeauna sedusi fara rest de clasic, de cunoscut, de familiar, refuzand orice pas dincolo de ceea ce stim, de ceea ce ni se pare ca am cunoaste, de ceea ce stapanim?
Ce e de urmat? Calea tinerei actrite ce fura gesturile, atitudinea, iubirea marii actrite? Calea tanarului scriitor ce refuza, cu program si ostentatie, drumul inaintasilor?
Nu va asteptati la raspunsuri. Chiar daca unele ar veni azi, maine ar fi vizitate de demonii indoielii si de noi semne de intrebare.
Andrei Serban e mai decis decat oricand sa reziste ispitei de a pune punct. Pesemne ca lucrul intr-un teatru independent i-a ingaduit mai multa libertate de miscare. Ori poate ca intalnirea cu cei 20 de actori din distributie si reintalnirea cu un text obsedant l-au starnit peste masura.
“Pescarusul” se schimba la fiecare reprezentatie. Refuza mineralizarea, imbatranirea, clasicizarea. E supus greselii, revenirii, reinventarii. Un candidat admis azi doar pentru a se supune din nou examenului maine.
unteatru
“Pescarusul”
Text: Anton Pavlovici Cehov
Adaptare de Andrei Serban dupa o traducere de Andrei Serban si Masa Dinescu
Regie: Andrei Serban
Consultant scenografie: Valentin Varlan
Regizor secund: Sanziana Stoican
Asistenti regie: Cosmin Alexandru Purice & Florin Lita
Lumini & sunet: Dragos Margineanu & Paul Dragus
Costume Arkadina: Doina Levintza
Coordonare proiect: Irina Radu
Actori: Silvana Mihai & Alina Rotaru
Bogdan Cotlet & Anghel Damian & Bogdan Nechifor
Claudia Ieremia & Mihaela Trofimov
Emilian Oprea & Richard Bovnoczki
Constantin Cojocaru
Sabrina Iaschevici & Madalina Anea
Liviu Pintileasa & Ionuț Visan
Virginia Mirea & Florina Gleznea
Gelu Nitu & Silviu Debu
Richard Bovnoczki & Vitalie Bichir
