Frida. O pustoaica pre-scolara ce tocmai si-a pierdut mama, bolnava de SIDA. Dupa ce isi pierduse tatal. Vine vara. “Vara lui 1993”. Vine si o noua familie. Fratele mamei e noul tata. Verisoara mai mica devine sora mai mica. Orasul cu focuri de artificii lasa locul satului cu padure deasa si rau umbrit.
Noua casa e veche si fermecatoare. Jucariile sunt aruncate prin toata curtea. O trompeta si un saxofon imprastie jazz la orice ora a zilei si a inserarii. Soarele e bland, lenea e intrerupta doar de rasetele copilelor si de chemarile la masa pe care stralucesc legumele-bio si zambetele noilor parinti.
Un fel de paradis care, insa, nu intarzie sa-si dezvaluie capcanele. Nu in sensul in care “Vara lui 1993”, premiul de debut la Berlinala 2017 pentru catalana Carla Simón, ar fi un thriller deghizat sub aparenta unui film solar. Ci in sensul ca, desi un prieten imi spunea “m-am plictisit teribil, am avut senzatia ca nu se intampla nimic”, filmul nu duce lipsa de momente cand tensiunea pluteste in aer, amenintand cu urmari tragice.
Tensiunea e direct proportionala cu deruta ce pune stapanire pe eroina principala care descopera, cadru dupa cadru, zi dupa zi, ca mama a disparut pentru totdeauna din viata ei, ca lupta pentru afectiunea reala, nu politically-correct mimata de noii de parinti, e complicata, ca pozitionarea fata de noua sora e grea si tulburatoare. Filmul imprumuta ritmurile descoperirii de sine a copilei. Uneori curge lenes, alteori e nervos-turbulent.
Camera priveste mereu prin ochii Fridei. Cand ati privit ultima oara prin ochii unui copil? Nu pentru gingasii roz (“Vai, ce puritate! Vai, ce simplitate! Vai, ce suavitate!”), ci pentru incercarea de a re-intelege / re-trai perspectiva celui / celei incearca sa isi faca loc in lumea ce i s-a dat. Mix de darwinism, spaima, dorinta, frumusete. Ce poate fi mai palpitant?
Estiu 1993 / Vara lui 1993
Spania 2017
Spania 2017
Regie & Scenariu: Carla Simón
Actori: Laia Artigas, Paula Blanco, Etna Campillo
Actori: Laia Artigas, Paula Blanco, Etna Campillo
