Venirea

Festivalul International de Teatru Interferente 2016
Text publicat in premiera de LiterNet

“In adancuri”. Marele text din 1902 al lui Marxim Gorki, consacrat in spatiul romanesc sub numele “Azilul de noapte”. Cluj, Teatrul Maghiar de Stat, ultima seara de noiembrie 2016, festivalul Interferente. Scena salii Mari, sase randuri lungi de scaune pe gradena care gazduieste publicul.

“In adancuri”, premiera de acum doua luni, in regia lui Yuri Kordonsky. Si in scenografia lui Dragos Buhagiar. O imensa constructie din lemn. Barne. Orizontale, diagonale, verticale. Burta unui vapor. O noua arca. Alaturi, o soba, prelungindu-se in inaltul scenei cu un cos ce fumega alb. Decor.

Zsolt Bogdán e Luka. Un pelerin. Un calugar carand o cruce. Un om care incearca sa aduca la viata mila, compasiunea, bunatatea. Poate chiar mai mult de atat. Poate ca e chiar bunatatea reintrupata. Incercand, iarasi, exercitiul mantuirii. Pornind de jos. Din adancuri.

Júlia Laczó e Anna. Infricosata de moartea ce i se apropie. Luka ii imbraca bratele in aripi de ziar. Ii povesteste despre binele absolut ce o asteapta Dincolo. O minciuna. Anna il crede si il iubeste. Cu toata disperarea nascuta de o viata in suferinta. Cu toata carnea ramasa pe un trup uscat al carui suflet a gasit, datorita minciunii lui Luka, speranta. Un clopotel cantand de trei ori ii vesteste moartea. Anna s-a lepadat de cele de aici.

Áron Dimény e actorul. Candva, Groparul Ofeliei. Astazi, al lui insusi. Amintirea imbibata in alcool a actorului incurca versurile poeziilor. Mainile lui Luka framanta pietre. Pietrele bat tactul. Memoria actorului revine. Poemele curg. “Ce ai tu se poate vindeca. Exista un spital, intr-un oras, unde boala ta se trateaza. Am uitat numele orasului, dar sigur il vei gasi. Nu e greu”. Actorul crede. Si e gata sa plece la drum.

“Nu exista orase! Nu exista oameni!! Nu exista nimic!!!”, ii urla Satin. Miklós Bács e Satin. Prietenul actorului. Si al adevarului. Dusmanul povestilor bune de adormit disperarea, nefericirea, lipsa de sens. Cel care s-a vindecat candva de credinta. L-a vindecat brutalitatea vietii. Ca si pe toti ceilalti din azil. Dar actorul continua sa creada in Luka. Si e gata sa plece la drum.

Anikó Pethő e Nastia. Noaptea, se prostitueaza pentru maruntisul supravietuirii. Ziua, isi arunca o patura in cap si, la lumina frontalei, silabiseste Anna Karenina. In deschiderea partii secunde a spectacolului de la Cluj, insceneaza romanul. Azilantii se transforma in aristocrati. Paraplegicul Bubnov (Sándor Keresztes) e, pe rand, tren si maestru de ceremonii. Asigura transportul si muzica. Cand sceneta e gata, vorbeste despre nevoia de auto-mintire a Nastiei. Si il evoca iar pe Luka.

Éva Imre e Natasa. Imola Kézdi e sora ei, Vasilisa. Gábor Viola e iubitul amandurora, Vaska. Vasilisa si Vaska isi taraie iubirea pe podele, pe barne, in apa. Se musca, se ling, se lovesc. Natasa si Vaska incearca evadarea. Din burta arcei se evadeaza pe 4 scari dispuse simetric, la stanga si la dreapta. Luka ii impinge pe una dintre ele si ii invata speranta in iubirea ce ii poate salva.

Ervin Szűcs e baronul. Sau cel ce se pretinde a fi fost baron. Actul de pe urma e al lui. Al mastii care-i cade. Al mastilor care cad. Si le leapada si se culcuseste in bratele Nastiei. In timp ce Satin vorbeste. Langa foc. Despre om. Despre sens. Luka a plecat. Satin vorbeste si bea. Bea si vorbeste. Fara oprire. A plecat si actorul. Se va opri.

Cand vorbele tac, pornesc cantecele. In ruseste. Si lumanarile. Pentru cei ce s-au dus. Pentru Anna, dar si pentru crima indelung premeditata, intamplata, totusi, din intamplare. Moartea omului in care nici Luka n-a avut puterea sa creada. Slabiciunea Dumnezeului. Umanitatea zeului.

Rautatea lui Mihail (András Hatházi) e suprema ispita de care are parte Luka. Pentru o clipa, si el cedeaza in fata evidentei. In fata descompunerii din jur. Din adancuri, din pamanturi, din ceruri. Povestile lui amutesc. Adevarul had isi clameaza victoria absoluta. Luka pleaca. Ramane Satin. Cine e Satin?

Exista o clipa, o secventa, o scena, o progresie. Spre finalul partii intai. Satin avanseaza spre corpul rece al Annei. Din difuzoare, un cor. Lumanari si penumbra. Satin redevine cel ce fusese. Redescopera omul din fata lui. Chiar si pe cel din oglinda. Chiar si pe cel din cosciug.

In clipele acelui mars tacut al lui Satin, ca si in cele care urmeaza pana la pauza, emotia stranguleaza. Simti nevoie de a deschide nasturii de sus ai camasii. Sunt deschisi de mult. Cauti aer, desi plamanii functioneaza din plin.

Nu stim daca exista, daca s-a intrupat,  daca a venit, daca se va intoarce. Dar stim ca intr-o seara de toamna tarzie (de Sf Andrei, pentru unii, de noiembrie, pentru altii),13 actori (sau 12+1), cateva reflectoare si aburul unei sobe au mutat din loc o arca, coborand linistea peste cateva zeci de spectatori.

Teatrul Maghiar de Stat Cluj
“In adancuri”
Text: Maxim Gorki
Traducere: Annamária Radnai
Dramaturgie: András Visky
Regie: Yuri Kordonsky
Scenografie: Dragos Buhagiar
Actori: Zsolt Bogdán, Miklós Bács, Júlia Laczó,
Áron Dimény, Imola Kézdi, Éva Imre, Gábor Viola,
Sándor Keresztes, Anikó Pethő, Ervin Szűcs,
Loránd Farkas, András Hatházi, Péter Árus