in Centrul Cultural European pentru UNESCO Nicolae Balcescu

Viata ca o moda

Articol publicat in premiera de LiterNet

Ce mai e la moda? Ce tzoale se mai poarta? Ce animale de companie sunt cool zilele astea? Ce mai face lumea dupa munca? Apropo de munca, cum devine treaba cu cariera? Bagi carbuni la inceput, tragi un tun-doua, prinzi niste cheag si apoi traiesti linistit? Da’ cu amorul cum procedam? Cum da bine sa iubesti in vremurile astea?

Am auzit ca se poarta hainele rupte si jegoase. Look-ul cat mai saracacios. Si cainii mici, cat mai mici, sa intre in poseta. Pentru after-hours, s-a inventat hobby-ul. Mai un tenis, mai o bicicleta. La birou e bine sa urci. Nu conteaza cum si de ce. Sa urci. Si sa nu-ti faci treaba prea bine ca bate la ochi si enervezi pe cine nu trebuie. Fii lingau si mediocru, ce mama dracu’!  Cat priveste partea cord-iala, se cuvine sa prestezi bine in pat (un hobby cu accent pe latura fizica ajuta!) si deloc in rest. Familia exista pentru a fi pusa in vitrina si atat. Sa nu te puna necuratul sa te indragostesti ca singuratatea te mananca!  Love is soooo yesterday!

Daca ai bani, trend-ul actual e sa-i investesti in arta. Ce-ai zice de niste tablouri? Daca nu ai bani, fa-i! Lasa totul deoparte si fa-i! Nimic altceva nu conteaza. Iar dupa ce ii faci, intreaba si tu pe cine cunoaste ce sa faci cu ei. Ca poate s-or schimba tendintele pana atunci si tablourile n-o sa mai dea bine.

Si tot asa, ipocrizie dupa ipocrizie, produs sintetic dupa produs sintetic, reteta dupa reteta, pentru vreo 3 ore. Asta e „Mobila si durere” la Centrul Cultural pentru UNESCO. De si cu trupa lui Victor Ioan Frunza. Nu, nu, textul nu e strict contemporan. E din 1980. Teodor Mazilu. Da, domnule, hipstereala e o inventie atat de veche, ca pana si viata urbana in comunism ajunsese sa musteasca de dansa. Iar povestea cu tablourile, incatusata zilele astea de DNA, e scrisa de vreo 35 de ani.

Ne dam de coate de cat de actual e Caragiale? Mazilu e inca mai atroce! Nici daca NSA, CIA, SRI si toate ex-KGB-urile de pe lumea ar colabora intru supravegherea eterna si generalizata a speciei umanoide n-ar obtine informatii mai explozive decat cele oferite de piesa lui Mazilu, unul dintre cele mai bune texte dramatice pe care limba romana are onoarea sa le gazduiasca in original.

Si purtati de o asa bijuterie textuala, Frunza si ai lui s-au dus sus, sus de tot. Acolo unde au mai fost doar la „Ingeri in America”. Dupa o prima parte in care apasa pana la dementa pe potentialul comic al vorbelor si situatiilor, regizorul propune o repriza secunda cu ritm ceva mai asezat, in care cioburile produse de exploziile repetate din primul mitan prind a se lipi in forma unei uriase si teribile oglinzi.

Actorii isi impart si ei halcile temporale. Inainte de pauza, Adrian Nicolae si George Costin produc repetate momente in care comicul de limbaj, de gest, de inteligenta confisca respiratia spectatorilor si adjectivele cronicarilor. Capacitatea de efort mental si fizic, felul de a rosti  si de a gesticula, mimica, sincronizarea fac din cei doi poate cel mai bun cuplu de actori de vazut pe scenele romanesti. De n-ar fi prea grandios, deci prea lesne ironizabil in stil mazilian, „genial” ar scrie pe ei.

Dupa o prima parte discreta, Nicoleta Hancu (pe care o asez, fara ezitari, dar cu multe si placute emotii, in primele trei ro-actrite ale momentului) creste vertiginos in jumatatea secunda, ajungand sa aproape confiste un final pe care il inveleste intr-un cocon deopotriva cald si sarcastic, ademenitor si respingator. Acelasi traseu evolutiv e urmat de Sorin Miron, care abordeaza, totusi, un stil de interpretare liniar, fara nuantele si variatiunile propuse de partenera din scena. Corecta si atat prestatia Irinei Bucescu, intr-un rol ce ofera un potential insuficient explorat.

Marea revelatia a distributiei este insa Andrei Hutuleac, vocea, corpul si capul personajului ce face legatura intre variatele forme de delir ce viziteaza feluritele cupluri (sef-subaltern, iubit-iubita, sot-sotie x 2), constiinta ce intelege totul, tot ce a fost, tot ce este, tot ce va fi si, mai ales, tot ce nu va putea fi niciodata pe aceste meleaguri. Cand peste ancestralul obicei de a fura (oricand, oricat, de la oricine), se asaza moderna, post-moderna, post-post-moderna tendinta de a fugi (dupa mode, dupa fitze, de sine, de tine, de mine), ceea ce se obtine e o societate in care alternativa onesta e pahar-pistol.

Omul lui Hutuleac stie adevarul, dar, in spiritul epocii in care piesa a fost scrisa, in spiritul epocii in care piesa este jucata, alege sa spuna opusul sau. Unicul individ dintr-o menajerie de humanoizi xeroxati se deghizeaza in sofer-consultant pe drumul sablonizarii.

E aproape imposibil de descrifrat ce e mai teribil in epilogul acestei tragedii cu manifestari comice: uriasa forta a mareei kitsch-oase ce inunda creierele massificate (extraordinara plasticitatea imaginilor oferite de scenografia si costumele Adrianei Grand, expozitie  terifianta a mutilarii abundente si fara de speranta a gustului pentru frumos) sau abandonul cinic pe care putinele minti capabile sa genereze contra-greutati il aleg.

In 1977, Marin Preda scria „Viata ca o prada”. Trei ani mai tarziu, Teodor Mazilu lansa „Mobila si durere”, piesa al carei alter-titlu ar putea fi „VIata ca o moda”. In lumea lu’ Sile si Gore, viata e prada favorita a modei. Iar putinii Hamleti rataciti in zona, candva Ladimi, s-au auto-retrogradat la statutul de Urecheati. Baiete, tuica de Valeni si muzica!

Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Balcescu” – CCUNB
„Mobila si durere”
de Teodor Mazilu
Directie de scena: Victor Ioan Frunz
Scenografia si costume: Adriana Grand
Actori: Adrian Nicolae, George Costin, Nicoleta Hancu, Andrei Hutuleac,
Sorin Miron, Irina Bucescu

Write a Comment

Comment