in Fictiune US

Viata prin care plutim

Text publicat in premiera de LiterNet

Pentru „Spotlight”, Oscar-ul pentru scenariu original, reprosul-fanion suna asa: „E prea lent. Asteptam o crestere, un moment culminant, ceva, orice spectaculos. Cand-colo, un film banal”. Pentru „The Big Short”, Oscar-ul pentru scenariu adaptat, gura-lumii izbeste in sens opus: „E atat de rapid, incat n-am inteles nimic. Toti termenii aia, toate personajele alea, toata vanzoleala, cand sa ai timp sa retii, sa intelegi?”. Poate ca oamenii au dreptate, poate ca, fortand extremele, ritmul celor doua filme le face necomestibile, inlocuind placerea vizionarii cu cascatul, rewind-ul (in caz de laptop / smart TV) si, intr-un final, abandonul.

Si totusi, dincolo de aparentele dificultati de receptare impuse de tactul povestirii, cele doua pelicule sunt mai degraba banale din punct de vedere cinematografic, bazandu-se pe personaje centrale limpede conturate, aflate intr-o onesta si sustinuta cautare a adevarului, luptand, asadar, de partea binelui, care bine reuseste intr-un final sa si triumfe, in masura in care scoaterea la lumina a unei parti din gunoiul de sub pres mai face parte, zilele astea, din categoria binelui. Si atunci, de unde totusi mediocrul succes de cassa si chiar de critica al celor filme?

Un raspuns ar putea fi de gasit in chiar subiectele lor. Am scris despre „Spotlight” ca aduce la lumina fragilitatea unei meserii, jurnalismul, pe care, in versiunea ei premium, o asociem, din lene intelectuala, cu incrancenarea, luciditatea, fermitatea, refuzandu-i dreptul la eroare, indoiala, cearcan. Proiectand in jurnalistii de top perfectiune si iar perfectiune, ne cautionam propriile lasitati, propriul refuz de a cauta si scormoni inspre adevar in vietile proprii. Developand lenea si lasitatea, Spotlight are darul de a indispune.

In „The Big Short” developarea ofsaid-ului in care traim si potentiala neliniste starnita in sinele privitorului merg inca mai departe. Aparent, vedem povestea celor cativa, putini, incredibil de putini oameni care au intuit criza financiara din 2007-2008. Bazandu-se pe excelenta carte a lui Michael Lewis, „The Big Short: Inside the Doomsday Machine”, adaptata pentru ecran (si Oscar) de Charles Randolph, Adam McKay si Lewis, filmul lui McKay desfasoara mai multe fire narative care duc cu toatele la climax-ul reprezentat de prabusirea pietei imobiliare americane care, la randul ei, avea sa amorseze cea mai dura prabusire a pietelor sistemului occidentalo-capitalist de dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Construind pe charisma unei distributii incantatoare (alt punct de legatura cu „Spotlight”), din care desprind interpretarea coplesitoare a lui Steve Carell (personajul sau, desi diminuat ca importanta in scenariu fata de carte, se lipeste de retina si de memorie, partial si datorita emotionantelor cadre turnate alaturi de Marisa Tomei, induiosatoare in rolul sotiei), McKay creeaza un mediu cinematografic galgaind de adrenalina, in care intrebarile, revelatiile, semnele de exclamare se succed ametitor, impingand vietile unor oameni cat se poate de reali si soarta unor institutii cat se poate influente si potente financiar spre shinele unui desen animat debordand de imaginatie, de fantezie, deci de i-realitate.

Intr-o secventa-cheie, unul dintre personajele care se chinuie sa inteleaga cum e de putinta cancerul ultra-generalizat pe nume subprime mortgage market o chestioneaza o stripteuza aflata in exercitiul functiunii asupra situatiei sale imobiliare. Raspunsul arunca o jerba orgasmica: 5 case si 1 apartament. Toate, desigur, pe baza de credit ipotecar. Acesta e nivelul la care ajunsese, in prag de 2007, lumea imobiliara & bancara din cea mai dezvoltata tara a lumii.

Cineva, fie ea o stripteuza, fara alt venit decat cel obtinut la bara, ceruse credit pentru 5 case si 1 apartament; cineva, fie el/ea/ei functionari in felurite banci, le aprobase; cineva, fie ele faimoase agentii de rating gen Standard & Poor’s ori Moody’s, daduse calificativ maxim (adica egal cu, de exemplu, cel primit de economia Germaniei) unui pachet de credite asamblat de o banca, format din ipoteci precum cele de mai sus si din credite similare, obtinute de oameni cu dosare ceva mai credibile; cineva, fie el broker, pariase la greu pe faptul ca acel pachet de credite nu va avea niciodata probleme de rambursare; cineva, fie el alt broker, pariase ca primul broker are dreptate; cineva, de exemplu banca emitenta a pachetului de credite vanduse mai departe pachetul catre o alta banca ce, apoi, dezintegrase pachetul si combinase altfel, in alte pachete, creditele stripteuzei, cineva, fie el alt broker, pariase pe noile pachete, si tot asa, pana la explozia finala.

Pare greu de crezut? Frizeaza dementa? Si totusi, e cat se poate de real. Iar Adam McKay a gasit tonul perfect, mix de ironie, exasperare si cinism, de a reda artistic aceasta bucata de realitate. Daca filmul sau e prea alert si nu ingaduie intelegerea deplina a notiunilor (geniala gaselnita explicatiilor doct-oferite, din miezul inspumat al unei cazi ori din sanul scenografic al unei emisiuni culinare, de pop-vedetele sexului si bucatariei, domeniile ce confisca cu adevarat atentia publicului in aste vremuri), e pentru ca fix acesta a fost (si este!) ritmul in care oamenii, de la cei mai nepriceputi la cei mai bine-educati in ale finantelor, au pus umarul, fiecare dupa puterea sa, la nasterea monstrului ce a explodat in urma cu 8 ani si e pe cale sa se reintremeze acum.

Dincolo de reflectorul asezat pe uluitorul divort dintre bula Wall Street si nevoia legitima de credit a actorilor economici, fie ei persoane fizice sau entitati corporatiste, „The Big Short” pune o oglinda in fata aerului care desparte picioarele omului contemporan de solul propriului sau destin. Atras de o existenta construita pe baza de party etern, pigmentat cu fumurile, prafurile, licorile si goliciunile de rigoare (ecouri din fabuloasele petreceri de acoperis din „La Grande Bellezza” si din infernul orgiastic din „Shame” sunt de auzit, cand si cand, in „The Big Short”), humanoidul (teoretic) cel mai avansat al secolului 21 pluteste pe undeva, printr-o atmosfera rarefiata de sensuri, departe de orice risc de inradacinare in vreun traseu coerent de viata.

Nu doar bancile si institutiile adiacente sunt desprinse de realitate in cartea lui Lewis, filmul lui McKay si lumea in care traim/plutim. Aerul pe care alegem sa-l punem intre noi si orice forma de a fi ce privilegiaza sentimentele si gandurile in dauna senzatiilor si instinctelor nu va ramane etern neocupat. Morala lui Randolph & McKay & Lewis e limpede: nu doar in dictatura somnul ratiunii naste monstri. Ce succes sa aiba un film cu asa mesaj?

„The Big Short”
US 2015
Regie: Adam McKay
Scenariu: Charles Randolph, Adam McKay, Michael Lewis
Imagine: Barry Ackroyd
Montaj: Hank Corwin
Actori: Steve Carell, Christian Bale, Ryan Gosling, Marisa Tomei,
Hamish Linklater, Jeremy Strong, Brad Pitt

The Big Short

Write a Comment

Comment