Vine o zi

Cupa Mondiala 2014
Articol aparut initial pe LiterNet

Spania a fost prima echipă din istoria fotbalului care a reușit să lege 2 titluri europene (2008, 2012) și unul mondial (2010). Dacă excludem din calcul incert valoroasa Cupă a Confederațiilor, Spania a câștigat tot ce se putea câștiga de la titlul mondial al Italiei (9 iulie 2006 – Berlin – va mai aduceți aminte capul lui Zidane culcat pe pieptul lui Materazzi?) încoace. În acești 8 ani, Barcelona, echipa pe ale cărei arhitectură și filozofie de joc s-a așezat și “națională” iberică, a luat două Ligi ale Campionilor și a devenit cea mai bună echipă de club a lumii. În urmă cu 21 de zile, Real și Atletico Madrid jucau finală aceleiași competiții.

Aseară, la debutul turneului mondial pe care l-a abordat în calitate de campioană en-titre, o echipă a Spaniei formată din 9 jucători de la Barcelona, Real și Atletico, plus un campion al Angliei (David Silva cu Manchester City), plus un semifinalist de Champions League (Azpilicueta cu Chelsea) a primit, în 52 de minute de joc efectiv, 5 goluri. În același interval, Olanda a mai avut o bară și 4 ocazii uriașe. Până la cele 52 de minute, Spania marcase un gol și avusese o șansă mare de 2-0.

Cu un minut înainte de pauza meciului cu Olanda, Iker Casillas mai avea nevoie de doar 40 de minute fără gol primit pentru a intra în istoria Mondialelor ca fiind portarul cu cea mai lungă perioadă de invincibilitate. În acel moment, mingea plecată de pe fruntea lui Van Persie zburând l-a survolat și a intrat în poartă. Drumul spre record a fost retezat, dar timpul nu s-a oprit. La 40 de minute distanță, Casillas primise alte 4 goluri. E foarte posibil ca acesta să fi devenit ultimul lui meci în “națională”.

Cu trei Ligi ale Campionilor, un titlu mondial, două europene și nenumărate trofee naționale în palmares, Iker nu e un fotbalist, ci o legendă. Și asta e valabil pentru mare parte dintre colegii lui. După o numărătoare atentă a trofeelor, e posibil să ajungem la concluzia că această generație a Spaniei a format cea mai bună trupă de fotbaliști din istoria acestui sport.

În viața acestei generații, a venit ziua de 13 iunie 2014. Mai exact, minutul 44 al meciului cu Olanda. Toată rațiunea adunată la un loc nu va fi vreodată capabilă să afle ce s-a întâmplat după acel minut. Se poate vorbi de oboseală, de lipsă de concentrare, de absența motivației, de pierderea entuziasmului (ați observat ce reținut s-a bucurat Xabi Alonso la golul de 1-0? comparați momentul cu cursa lui Van Persie spre Van Gaal la 1-1 sau cu descărcarea lui Neymar, tot la 1-1, în meciul inaugural). Se poate invocă ghinionul, ziua catastrofală a câtorva jucători, forma încă mai slabă a antrenorului Del Bosque. Dar toate astea sunt nimicuri.

Aseară, la Salvador de Bahia, orașul ce găzduiește unul dintre cele mai ample carnavaluri din lume și pe care wikipedia îl definește “Brazil’s capital of happiness due to its countless popular outdoor parties”, un monument de rațiune, pasiune și echilibru (da, o echipă de fotbal poate fi și așa ceva!) a fost spulberat de o rafală teribilă mitraliată de o forță ce scăpa puterii noastre de înțelegere. Olandezii înșiși recunosc doza de supranatural: “E inexplicabil cum apar asemenea victorii, dar când le trăiesti sunt fantastice!” & “Acest 1-5 e un rezultat incredibil!” (Van Persie, respetiv Robben, autorii a 4 din cele 5 goluri, citați de www.gsp.ro).

Există oameni care aleg să-și înțeleagă existența și să-și înalțe pe schele raționale viața. Care refuză lecțiile mulțimilor majoritare, legănarea oarecare pe aripile vântului fatalității, mâna atinsă, televizorul aprins, liberul arbitru asasinat. Pentru acești oameni, s-a inventat Spania-Olanda 1-5 la Cupa Mondială din 2014.

Aproape de final, în timp ce pe teren titularii săi numărau secundele până la finalul calvarului, bătrânul Del Bosque s-a ridicat și a pornit de-a lungul băncii de rezerve. S-a oprit lângă fiecare dintre jucătorii de rezervă și l-a mângâiat pe obrazul drept. E de presupus că a repetat gestul în vestiare, cu toți ceilalți componenți ai lotului.

Oricât de încântătoare construcțiile sale, omul se cuvine să nu uite că există ceva de dincolo de el, ceva cumplit, ceva sublim, gata oricând să-i năruiască ori să-i înalțe viață. A înțelege să primești iraționalul, iată, pesemne, marea victorie a rațiunii umane!