in Xtra

Vocea umana

Una dintre cele mai importante carti de cinema tiparita vreodata in limba romana e scrisa de Andrei Gorzo si se numeste „Lucruri care nu pot spuse altfel”. Cartea vorbeste, printre altele, despre unicitatea limbajului cinematografic, despre ce inseamna cinema pur si despre idealul celei mai tinere dintre arte. Asta e varianta complicata de interperetare. In varianta simpla, cartea ne invata ca ori de cate ori reusim sa povestim la o bere un film, se cheama ca respectivul film e mai mult literatura si mai putin cinema. Abia ceea ce nu poate fi pus in cuvinte, dar ne zgandare constant amintirea la timp bun dupa privirea unui film se apropie de arta lui Fellini & co.

Aseara, la Bucuresti, Roger Waters The Wall Live a dat o noua definitie termenului de concert. Oricate cuvinte ar citi, oricate povesti ar auzi, oricate poze sau inregistrari video ar privi, cei care nu au fost acolo nu vor afla niciodata cum a fost, de fapt, cel mai bun concert din istoria Bucurestiului.

Printre cele ce se pot spune, incerc sa articulez ca The Wall este:

– un triumf al inginerilor de sunet – sa faci sunet surround intr-o uriasa piata deschisa, astfel incat fiecare dintre cei 50.000 de spectatori sa aiba senzatia ca este intr-o capsula perfect izolata fonic de exterior, in care silabe de zgomot ii redeseneaza in orice moment spatiul inconjurator, asta e o performanta de studiat in toate Politehnicile lumii

– un triumf al inginerilor ce au realizat proiectiile video – notiunile de HD, 3D, 2D si cate D-uri mai doriti se contopesc in mintile privitorilor pentru care devine aproape imposibil sa deosebeasca o imagine a realitatii de una proiectata pe zid

– un triumf al regizorului care a coordonat toata desfasurarea de scena, sunet si lumina – mintea si emotiile acestui om au demonstrat ce pot face pentru mintile si emotiile altor oameni descoperirile stiintifice si inventiile tehnice pe care a devenit cool sa le luam la misto si sa le blamam pentru rele mai sau mai putin inventate

– un triumf al lui Roger Waters, omul care a ramas loial geniului muzical de care a fost adesea vizitat si din a carui loialitate s-a nascut increderea ca se poate canta si acum ce s-a cantat atunci, ca publicul isi impune vointa doar asupra celor slabi, ca zidul care strange si care merita daramat e cel pe care il construim in fiecare zi in jurul nostru.

Nu sunt mai deloc de acord cu ideile politice ale lui Waters. E cool sa fii anti-tot, e poate si igienic din cand in cand, dar e bine sa nu uitam ca intre Mao, Stalin, Adolf, Obama si Bush jr., doar tara si forma de guvernare a ultimilor doi au gazduit si vor gazdui vreodata „The Wall”.

In partea a doua a concertului, zidul ingaduie o camera. Un scaun, un telefon, lumina calda. Intr-un astfel de decor, Oana Pellea rosteste, intr-o sala mica, „Vocea umana”. Pe uriasa scena din uriasa sala, vocea lui Waters suna la fel de limpede, de invaluitor, de simplu. The Wall este, pana la urma, triumful acelei voci interioare care ne aminteste, cand si cand, ca suntem oameni si ca acest cuvant suna tare mandru!

PS
Bucurestiul a primit concertul lui Waters cu o vreme superbissima, care a contrazis toate umedele prognoze, cu o organizare im-pe-ca-bi-la si cu un public de a carui calitate nu incetez a ma minuna. Waters ne-a oferit bonus acel chitarist profilat pe toata inaltimea Casei Poporului, umbra a binelui intesata de simboluri infinite.

??????????

Write a Comment

Comment