in Green Hours

Zic: E bine!

Umbla moda mentorship-ului prin targ. De la multinationale la universitati, de la institutiuni dedicate activitatilor artistice la cele mai simple si nepretioase forme de agregare umana, se simte nevoia de mentori. Sau de modele. Sau de guru. Sau de invatator.

Zilele trecute, am ascultat-o si privit-o (e foarte important!) pe Oana Pellea vorbit despre subiect. Daca ar fi sa extrag o singura idee dintr-un speech formidabil de bogat in ganduri si emotii, as zice, parafrazand, cam asa: „Oamenilor, cascati ochii in jurul vostru! Cautati! Priviti! Luati in stapanire clipa! Ora! Ziua! Viata! E plina lumea de oameni, de momente, de lectii, intamplari minunate, totul e sa le vedeti, sa vreti, in primul rand, sa le vedeti!”.

In seara zilei cu pricina, am coborat in subsolul de la Green Hours. Locul unde incepea acum cine mai stie cati ani povestea teatrului underground bucurestean. Locul in care, dupa o portiune temporala agitata a reinceput sa se joace teatru. Si nu oricum, ci cu, printre altele, o re-luare. „Zi ca-i bine” de Will Calhoun s-a jucat prima data in 2001. Tot la Green, tot in regia lui Florin Piersic Jr., tot cu Serban Pavlu si Andreea Bibiri. Singura diferenta: Gheorghe Ifrim in rolul lui Eddie, inlocuit acum de regizor himself.

Cum se leaga Pellea de Piersic/Calhoun si Marriott (oh, da, desigur, despre mentorship corporatist se vorbeste la Marriott!) de Green? Simplu, direct si dur. Si la Pellea, si la Piersic/Calhoun e vorba de oameni simpli, de vietile lor marunte si de visele lor. Visul, acel concept pe care ne-am obisnuit sa-l invaluim intr-un norisor atat de roz („vaaaiii, ce frumoase lucruri iti doresti, ce dragalase, ce frumusele, ce dragutele!”), sa il privim cu ochi asa de lacramosi, ca nici nu bagam de seama cand rozul se transforma in negru, cand ochii se usuca, iar visul cel mic, bucalat si inofensiv se transforma intr-un soi de cosmar din care nu ne mai scapa decat moartea. Tranzitia aceasta de la vis la cosmar se realizeaza subtil, lent si sigur, aidoma unui glont ce pleaca din teava unui pistol cu amortizor si, filmat la relanti, ajunge sa izbeasca in tacere carnea careia ii era destinat.

Cine apasa tragaciul? Cam mai mereu, noi insine. Fiecare pentru el. Nici nu stim, nici nu stim cand. Candva visam sa rupem norii, sa inventam imposibilul, sa iubim prea-frumosul, prea-frumoasa si acum ne trezim (ma rog, vorba vine, ca de trezit nu prea ne mai prea trezim) ca visam la rosia care sa ne completeze frumosul sandwich, sau la berea ragaita in fata tv-ului, sau la cateva minute pe saptamana in proximitatea fetei pe care nu vom avea niciodata curajul sa o privim cu adevarat.

Cateodata, in viata acestor zombie cu burta si telecomanda, coboara cineva ca Sandy (devastator rol facut de Andreea Bibiri, aceasta minune de actrita ce rupe cu dintii din maruntaiele fiecarui personaj pe care il joaca si fiecarui spectator care o priveste). Si aceasta Sandy il priveste pe uriasul Eddie, de pilda, (Piersic Jr. intr-un contre-emploi delicios, impanat cu lacrimi si auto-ironie), ori pe asudatul Perry (un Serban Pavlu descalecat, parca, dintr-o piesa de Tennessee Williams) si le arunca in fata, primului cu violenta, celui de-al doilea cu blandete, tot adevarul cumplit al vietilor lor muribinde. Si facand aceasta le ofera, de fapt, sansa de a renaste.

Sansa, nu certitudinea. Ca orice mentor adevarat, Sandy nu impinge pe nimeni pe un drum anume. Ci doar deschide usi. Din acel punct incolo, e vorba doar de Eddie si de Perry. Si de puterea lor de a inhata sau nu sansa.

Dar lui Sandy cine ii deschide usile? Cine ii arata drumurile? Cine ii e mentor mentorului?

Vorbind despre obiceiul incetatenit prin unele locuri ca oamenii cu experienta sa refuze sa isi impartaseasca experienta celor tineri de frica sa nu isi piarda ei insisi job-ul, Oana Pellea a pus un diagnostic deloc simpatic (parafrazez, din nou): „Stiti, de fapt, de unde vine frica asta? Din faptul ca, dupa multi ani in care au tras din plin, oamenii cu experienta lasa, prea adesea, stacheta jos. Si nu inteleg ca e in firea lucrurilor ca cei tineri sa le ia locul, dar e la fel de in firea lucrurilor ca ei insisi sa vrea mai mult si sa urce inca mai departe.”

Epilog
Dupa piesa, am iesit pe terasa din curtea interioara de la Green aproape de miezul noptii. Norii lasasera in urma luna uriasa si aer proaspat. Mirosea a ploaie si a tei. Undeva, in dreapta, lucea vitrina Humanitas-ului din fundul curtii. Cand eram prin clasa a 10-a, un coleg m-a impins intr-o dupa-amiaza de vara dincolo de vitrina asta. Descopeream atunci numele care azi imi ingreuneaza biblioteca. Fara colegul acela, fara dupa-amiaza aceea si fara libraria aceasta, pesemne ca azi Oana Pellea, Andreea Bibiri, Florin Piersic Jr, Serban Pavlu si Will Calhoun ar fi fost niste nume oarecare, despre care n-as fi stiut sa scriu nici un cuvant. Dar toate acestea s-au intamplat aievea, asa ca nu imi ramane decat sa zic: e bine!

Green Hours
„Zi ca-i bine”
de Will Calhoun
Regie: Florin Piersic Jr.
Actori: Andreea Bibiri, Serban Pavlu, Florin Piersic Jr.

Write a Comment

Comment

Webmentions

  • Cui de Piersic rade-n Green / Globurile ii tot vin! | Daily Acting

    […] in mai anul trecut. Green-ul si Piersic jr. reluau unul dintre hiturile de acum o decada si ceva: “Zi ca-i bine” de Will Calhoun, in regia lui Piersic, cu Andreea Bibiri, Serban Pavlu si, again, Piersic. […]