Text publicat in premiera de LiterNet
“În seara asta, doamnă, toţi românii sînt bineveniţi oriunde!”
PalMungiu d’Or – Alex Leo Serban – Idei in Dialog – 2007
E enervant sa realizezi ca, oricat ai detesta nationalismul, esti la un pas de explozie pe baza de fericire atunci cand HotNews-ul anunta imposibilul: un film romanesc castiga cel mai important premiu al celui mai important festival de cinema. E enervant, dar e adevarat. Ca mai tot ce tine de Noul Val.
Acum 10 ani, pe 27 mai 2007, intr-o seara de duminica, 4 luni, 3 saptamani si 2 zile, regizat de Cristian Mungiu, primea Palme d’Or-ul festivalului de la Cannes, fiind preferatul juriului condus de Stephen Frears (din care faceau parte, printre altii, Maggie Cheung, Michel Piccoli si Orhan Pamuk) intr-o competitie ce cuprindea filme de Aleksander Sokurov, Quentin Tarantino, Wong Kar-wai, fratii Coen, Gus Van Sant, Fatih Akin, Andrei Zviaghinţev, Emir Kusturica, Béla Tarr, David Fincher, Marjane Satrapi & Vincent Paronnaud.
E groaznic de emotionant sa-ti amintesti ca, dupa urletul de bucurie cu care ai zguduit peretii batranei case englezesti, ai incalecat bicicleta, ai pedalat nebuneste pe strazile batranului oras universitar si ai ajuns la prietenii romani ce tocmai desfaceau primele sticle de vin, topaind prin micul apartament ce curand avea sa se umple de imbratisari, de pupaturi si de “Nu se poate, bai, nu se poateeee!!!”. Cateva ore si multe pahare mai tarziu, o mana de barbati ridicati parca de la masa intinsa in camera buna a preotului din Balanta scandau ole-uri cataratati pe cadrul ferestrei deschise si strigau trecatorilor “We have the Palme d’Or”, primind indarat zambete si aplauze. Spre dimineata, petrecaretii isi faceau planuri pentru un festival de film romanesc la Cambridge, pe care aveau sa-l promoveze vopsind numere pe asfalt, de la 100 in jos, culminand cu un 4 3 2 tricolor fix in fata Arts Picturehouse.
E inca teribil de vie amintirea primei intalniri cu cel mai frumos articol de cinema pe care l-ai citit vreodata, textul acela din Dilema in care ALŞ asaza, cautioneaza si explica totul, tot entuziasmul nostru tembel-copilaresc, toata senzatia aceea de unic, de fara precedent, de irespirabil de inalt, de important, de emotionant, toata izbucnirea aceea de fericire al carei gust n-a disparut, de fapt, niciodata, oricat ne-am auto-educa mintindu-ne ca “arta nu e despre competitie”, ca e “semn de tara mica sa puna asa pret pe un premiu”, ca “e reflex de cetatean frustrat sa te bucuri de succesul altuia ca si cum ar fi (si) al tau”.
E nasol prezentul asta in care, o decada dupa Palme, Mungiu e certat cu toti din jur, alegand sa ignore si primind reciproca la schimb, prezentul asta in care Bacalaureat-ul lui ia premiul de regie la Cannes 2016 si nimic la Gopo 2017, prezentul asta in care ceva imi spune ca numarul textelor care vor evoca, zilele acestea, intamplarea de atunci se va alege intre 2, 3 si 4.
“După ce am reciclat de vreo 20 de ori acele cîteva idei pe care le am şi eu despre Filmul Românesc în general şi cel al lui Mungiu în special, am început să primesc telefoane – sau sms-uri – care erau, de fapt, pentru premiant! Mi se adresau felicitări de parcă aş fi jucat în film, aş fi scris scenariul şi aş fi regizat şi filmul!!
Am primit mesaje din Anglia, Belgia, Germania, Italia şi – fireşte – Românica. O prietenă, profesoară de cinema la o universitate bruxelleză, m-a sunat să-mi spună că este cu “unul din fraţii Dardenne” (Luc) şi că se bucură amîndoi “enorm” de acest premiu (pour la petite histoire, Mungiu a fost descris de un cotidian francez drept “fiul Dardenne-ilor”, deci se leagă).”
E unul dintre acele momente rarisime in viata unui om in care spaimele, barierele, ezitarile, neincrederile se abroga si bucuria te ia de dupa gat si te invata sa-i scandezi numele in aerul liber al noptii.
PS
“Toţi aveau ochii roşii de plîns – pînă şi Armand Assante! Maria Dinulescu era atît de emoţionată încît plecase imediat. Premiul era pentru Nemescu, dar Nemescu nu mai era… Şi nici Andrei Toncu… Filmul nu era terminat – era “nesfîrşit”, cum spune, foarte frumos, paranteza adăugată.
Dar nu a fost un “premiu de compasiune”, cum a zis un critic răutăcios (român, culmea), ci a fost, aşa cum a explicat Pascale Ferran, preşedinta juriului: hotărîseră să nu ia în calcul California Dreamin’, dat fiind caracterul său de operă nedusă pînă la capăt, dar – la capătul proiecţiei – au fost cuceriţi de film. De forţa şi vivacitatea lui. De poveste, de actori. Imperfecţiunile (montajul neterminat etc.; filmul are 2 ore 35, Nemescu voia să-l aducă la numai 2) chiar n-au mai contat.”
