in Ecrane

Zoom

DaKINO 2014
Articol publicat initial pe LiterNet

Un meci de fotbal, Dinamo – Steaua, jucat in decembrie 1988, pe o ninsoare teribila si pe un teren format din zapada si noroi. Transmisiunea TV integrala (reprodusa doar la nivel de imagine) a acelui meci, realizata de televiziunea de stat a Romaniei comuniste, in conditii tehnice very low definition. Doi oameni, tata si fiu, Adrian (arbitrul de centru al acelui meci) si Corneliu Porumboiu, comentand inregistrarea acelui meci in familie, la un pahar de vorba si la 25 de ani distanta. Un reportofon inregistrandu-le dialogul cand vioi, cand lent, adesea dezlanat, repetitiv, intrerupt de scurte convorbiri la telefonul mobil, dar si de lungi taceri. Un film de cinema, Al doilea joc, prezentand, pret de 90 si ceva de minute, cele de mai sus. De ce?

E drept, vorbim de doua dintre cele mai bune echipe din istoria fotbalului romanesc, dar meciul ales, un 0-0 inzapezit, vorbeste prea putin despre valoarea acelor sportivi. Publicul romanesc, mai ales cel masculin de peste 35 de ani, reactioneaza emotional in primele minute, recunoscand jucatori, antrenori, stadion, rememorand acei ani de glorie ai fotbalului, dar emotia paleste si tinde sa vireze inspre plictis dupa jumatate de ceas. In plus, filmul si-a avut premiera la Berlinala, in sectiunea Forum. Pentru spectatorii de acolo, ca si pentru cei mai multi dintre cei din Romania, pe ecran se infrunta doua echipe de necunoscuti. Pe o vreme groaznica, cu decenii bune in urma.

Discutia dintre cei doi Porumboiu, in spatele careia nu e de banuit vreun scenariu pre-scris, ofera meciului un vag context sportiv, social si politic. Aflam despre presiunile pe care un arbitru era silit sa le indure, pe atunci, din partea clubului Armatei (Steaua) si celui al Militiei (Dinamo), vedem reclame vetuste si oameni in cojoace, fumand la doi pasi de gazon, ne amuzam in fata manevrelor regizorului de transmisiune TV de a evita momentele de imbranceala nervoasa dintre jucatori care nu cadrau cu caracterul tv-idilic al RS Romania, presimtim ego-ul gonflat al fostului arbitru Porumboiu, ce-si auto-schiteaza portretul prin cateva replici delicioase, ii ascultam pertinentul diagnostic  privind perisabilitatea extrema a vedetelor fotbalului („Pe cine crezi tu ca intereseaza filmul asta?”; „Tu crezi ca peste 5 ani un film despre Messi va mai interesa pe cineva?”) si cam atat. De la un anumit moment incolo, chiar si dialogul oboseste. Raman imaginile din ce in ce mai neclare cu jucatorii din ce in ce mai murdariti de noroiul pe care sunt siliti sa plimbe mingea. Si atunci, despre ce e filmul?

Pesemne ca principala ratiune a lui Porumboiu e nevoie de a intreba: mai putem noi, oamenii din 2014, cei prin fata carora trec, in fiecare zi, mii si mii de imagini, cei ale caror creiere s-au obisnuit sa proceseze cvasi-simultan kilobiti dupa kilobiti de informatie, cei care care avem o nevoie teribila de poveste, de actiune, de poanta, mai putem noi, asadar, sa punem in paranteza, pentru o ora si jumatate, ceea ce suntem si sa plonjam in ritmurile altui timp? Daca cineva ne-ar teleporta in urma nu cu sute de ani, ci cu un amarat de sfert de secol, nu pentru a trai un eveniment exceptional ori relevant pentru propriile noastre biografii, nu pentru a face mari descoperiri sau pentru a rezolva mari enigme, nu pentru a cunoaste personalitati ori pentru a re-modela trecutului, ci doar pentru a trai banal, pentru a respira o vreme aerul altui timp, am putea noi evada din prezent, din acum, din noi?

Cat de prizonieri suntem culturii clipei, imaginii si vitezei? Cat de empatici putem fi cu un alt spatiu, cu un alt Cronos, cu o alta societate, poate chiar cu un alt om?

Pe un alt plan, ne-am putea intreba cat de mult din trecutul strict personal pe care ni se pare ca-l stapanim il cunoastem cu adevarat. Cat de multe stim despre noi, cei din urma cu, de pilda, 25 de ani? Din omul care am fost atunci, a mai ramas ceva in omul care sunt azi?

In cadru strict cinematografic, cat de infometati suntem sa citim realitatea pusa in povesti de altii si de cat capabili sa citim singuri realitatea? Daca un film ar fi identic cu 90 de minute de viata (fie ea un meci de fotbal), daca n-am avea privilegiul de a-l derula inainte (pentru a preveni plictisul) sau inapoi (pentru a elucida, asemenea lui Porumboiu senior, misterul din jurul unui potential penalty), am stii oare sa-l privim, sa-l interpretam, sa-l intelegem? Si daca nu reusim sa intelegem 90 de minute derulate pe un ecran, suntem oare capabili sa ne intelegem propriile vieti?

In „Blow-up”, incercand rezolvarea unui mister de policier, personajul lui Antonioni mareste rezolutia unor fotografii atat de mult, incat imaginile devin ilizibile. Ceea ce era un peisaj cu oameni intr-un parc devine o colectie anarhica de pixeli. Reproducand la nivelul unui ecran de cinema imaginea de slaba calitate, inregistrata pe o caseta VHS, a unui meci de fotbal jucat in conditii meteo dificile, Porumboiu obtine fix acelasi efect.

Zoom-ul lui Antonioni a pornit o dezbatere inca vie despre fotografie, despre cinema si despre cat adevar se ascunde intr-o imagine. Cel al lui Porumboiu vorbeste despre cat de departe e trecutul, fie el si foarte apropiat, si despre cat de capabil e omul (strict) contemporan sa iasa din sine, din clipa, din loc.

„Al doilea joc”
Romania 2014
Regie: Corneliu Porumboiu
Actori: Adrian Porumboiu, Corneliu Porumboiu

Write a Comment

Comment