Text publicat în premieră de LiterNet
La finalul lui 2019, Radu Afrim primea reproșul că ale sale Trei surori de la TNB se depărtează nepermis de mult de Cehovul originar. Asta deși afișul premierei din decembrie trecut precizează cât se poate de clar: “Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov”.
În fapt, la momentul spectacolului de la TNB, Afrim montase deja un fel de versiune a celor Trei surori pe anul 2019. Se întâmpla în aprilie, atunci când TN Marin Sorescu din Craiova găzduia premiera Casei cu suricate, pe textul lui David Drábek. Scrisă în 2011, sub titlul original Jedlíci čokolády / Mâncătoarele de ciocolată, piesa dramaturgului ceh e, în fapt, o revizitare a clasicului (basm?) cehovian, cu influențe din Chocolat, filmul din 2000 al suedezului Lasse Hallström (scenariul: Joanne Harris și Robert Nelson Jacobs).
Surorile lui Drábek sunt parte din (deja)-clasicul univers afrimian. Universul marginalilor, al celor pe care viața i-a împins dincolo de ziduri, în infinită depărtare. Sora cea mică, Valerica (Iulia Lazăr), n-a trecut niciodată peste dispariția mamei, întâmplată cu mai bine de 3 decenii în urmă, dezvoltând o formă ciudată de agorafobie. Sora cea vitregă, Rozica (Raluca Păun), se predă poftei de a mânca (mai ales ciocolată), refugiindu-se în nemișcare, în pat, în fața televizorului. Sora cea mijlocie (?), Nutzi (Ramona Drăgulescu), e singura care părăsește casa, pentru un job ce implică lucrul cu copii cu deficiențe de auz. Românizarea numelor e o contribuție 100% afrimiană, așa cum sunt și numeroasele oltenizări ale unor cuvinte și expresii.
Cele trei comemorează 1 an de la dispariția tatălui (Cehov oblige!) în casa populată cu amintirea suricatelor care au existat cândva pe acele locuri și patronată de un DJ Budha (Cătălin-Mihai Miculeasa) atoate-cunoscător, mai deloc înțelept. Mama (Romanița Ionescu) și tatăl (Constantin Cicort) sunt și ei prezențe constante în casa în care au locuit cândva și în care imaginarul fetelor îi plasează încă.
Cele trei au parte de (un fel de) iubire. Nutzi face o pasiune pentru Ion (versiunea Ro) / Giovanni (versiunea la muncă în Italia), căruia Alex Calangiu îi dă aura de gigolo pe care va veni mănușă izbitoarea asemănare de la final cu personajul-gipsy al lui Johnny Depp din sus-amintitul Chocolat. Rozica abandonează kilogramele și patul pe motiv de Lentziu (Claudiu Mihail), un băiat cu sacoșă de Kaufland și o nevastă care îl ia, până la urmă, în re-stăpânire (statua’ lui Verșinin împarte umbre deopotrivă asupra lui Ion și lui Lentziu). Samuela (Vlad Udrescu) își leapădă lunga perucă, scurta fustă și a-ul de la finalul numelui pentru a o poseda la limita crimei pe Valerica. În prealabil, Samuel(a) fusese salvat(ă) de la multiple tentative de suicid de multiple personaje, printre care tatăl surorilor și un dulău anti-drog.
Deasupra casei, tronează multiple păsări negre (scenografia: Irina Moscu). O (uriașă) surată de-ale lor va coborî, la final, la nivelul scenei, pentru a consfinți destinul tragic al lui Nutzi (căreia Ramona Drăgulescu îi împrumută ceva din visceralitatea și vitalitatea protagonistelor neorealismului italian) și pentru a descifra, subtil, soarta celui dintâi copil al acesteia. Pogorârea uriașei păsări negre dă astfel sens uneia dintre poveștile spuse de Budha, cu acea voce filtrat-augmentată pe bază de giumbușlucuri sonore atât de dragi Afrimului (univers sonor: Călin Țopa).
Cu puțină atenție și un dram de răbdare, toate firele narative se închid la final, asemeni ușii casei din care pleacă fantomele cu rol de cârjă ale părinților, pentru a lăsa în urmă prezentul care-și cam refuză speranța. Spectacol mai degrabă lent, de atmosferă, jazz și stare (în ciuda accelerării neașteptate de fapte din proximitatea finalului și remarcabilei dinamici a celor două monoloage, câte unul pe repriză, ale excelentei Raluca Păun), Casa cu suricate e dependent de forma actorilor și de bunăvoința spectatorilor. Forma primilor poate da celor 3 ore o fluență fermecătoare, bunăvoința celor de pe urmă poate conduce la înțelegerea sensurilor atent-camuflate și la îmbibarea de emoții la vedere. Un posibil mic abuz de glumițe-goange afectează oarecum sax-tonul elegiac.
Per total, transplantul însă reușește. Din lumea aristocrației ruse pe cale de scăpătare de la începutul secolului 20, surorile sunt imersate în postmodernă pauperitate a unei periferii urbane de mediu-mare burg de începutul secolului 21. Numele chirurgilor: Drábek, Afrim și un strop de Hallström. Pe genericul de final, se cuvine însă să apară toți și toate cele care, cale de un secol, au continuat căutarea sensului, nu s-au predat absurdului, au repetat nefericirea, au îmbogățit visele, au nesocotit eterna înfrângere.
Căci a lor e viața, de dincoace și de dincolo de moarte, din vis, trezie ori beție, indiferent de numele Deității căreia i se închină sau căreia i se substituie atunci când decupează forme din tipare de carton și suflă asupra lor pentru a le da viață, pentru a-și da iubire.
Teatrul Național Marin Sorescu Craiova
Casa cu suricate
Text: David Drábek
Traducere: Mircea Dan Duță
Regie & Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Sound design: Călin Țopa
Light design: Dodu Ispas & Ștefăniță Rezeanu
Actorie: Raluca Păun, Iulia Lazăr, Ramona Drăgulescu,
Alex Calangiu, Claudiu Mihail, Vlad Udrescu,
Cătălin-Mihai Miculeasa, Romaniţa Ionescu, Constantin Cicort
