Text publicat in premiera de LiterNet
In plin proces de deconspirare a adulterului la care e co-partas, Tipatescu pipaie cu speranta cearsaful cu chipul lui Avram Iancu ce ii decoreaza sufrageria. In plin proces de santajare cu scopul de a obtine nominalizarea pentru functia de deputat, Catavencu lesina de emotiune privind confiscat chipurile voievozilor nationali ce decoreaza sala de sedinte a partidului. In plin de proces de deconspirare a tradarii partidului din care face parte, Branzovenescu isi pierde complet firul logic, emitand o serie de cuvinte fara sens, amplu intrerupta de zgomotele salii si degustari de apa plata.
Rosu, galben si albastru. Pe costumatia (aproape) fiecarui personaj. Pe posete. Pe pereti. Peste tot si peste toate, tricolorul. Tara. Neamul. Natia.
La Bulandra, Scrisoarea pierduta a lui Doru Ana. La Comedie, Scrisoarea lui Alexandru Dabija. Acum, la Metropolis, Scrisoarea lui Victor Ioan Frunza, despre care e vorba in paragrafele de mai sus si in cele ce urmeaza. Nu doar Caragiale. Din nou Dabija, la Act, cu “Pai, despre ce vorbim noi aici, domnule?”. Andrei Serban, la Odeon, cu “Soldatul de ciocolata” si la Operele din Bucuresti si Iasi, cu “Vaduva vesela”. Radu-Alexandru Nica, la ARCUB, cu “Bucuresti. Instalatie umana”. Radu Iacoban, la Godot, cu “Carpathian Garden”. Daniel Chirila & Frilensar, la Green Hours, cu “Mioritza (Tristory III)”.
Mai direct sau mai voalat, incercand sa inteleaga si sa aduca la lumina prezentul imediat, trecutul mai mult sau mai putin indepartat ori imaginarul de basme & legende, toate aceste spectacole vorbesc, plang (uneori) si rad (adeseori) pe o aceeasi tema: traiul in Romania. Cu toatele depasesc faza ironiei si (se) intreaba: ce e de facut? Cum e de trait, aici si acum, in ciuda tuturor relelor pe care le vast si inspirat documenteaza, fara a apela la demonul pe nume nationalism? Cum si ce si cine poate aduce schimbarea?
Catavencul lui George Costin se ridica din lesin si isi incepe tirada. Inflacarea creste in intensitate cu fiecare vorba, cu fiecare gest. Din fata-i, zboara hartii, carti, fata de masa. La picioarele mesei (tribunei parlamentare, adicatelea) dezgolite, se arata un imens borcan de muraturi. Cand Farfuridiul lui Adrian Niculae e in pericol de inabusire din cauza tampeniilor debitate cu prea mare patos, amicul Branzovenescu il ademeneste cu un tub de pastile. Cand totul, dar totul pare, pierdut, Zoe a Nicoletei Hancu devine incontrolabil-isterica, iar fata Tipatescului lui Andrei Hutuleac vireaza ingrijorator de rapid spre pamantiu (amintirea albirii chipului lui Victor Rebengiuc din legendara Scrisoare a lui Liviu Ciulei e de rigoare). Victor Ioan Frunza ne aduce in fata niste mari bolnavi, Adriana Grand contra-puncteaza, ridiculizandu-le asa-zisele suferinte (comparatia cu SMURD-urile care sunt adesea convocate la interogatoriile DNA se impune).
Exista, totusi, si oameni neinveliti in tricolor. Cetateanul lui Sorin Miron e foarte turmentat, dar e parca altfel decat restul specimenelor de pe scena. Exista, atat in textul lui Caragiale, cat si versiunea scenica a lui Frunza, o candoare in care este invaluit acest personaj pe care multe alte montari o neglijeaza. El este, pana la urma, singurul care rosteste doar adevarul. E drept, in lipsa rigurozitatii, a ordinii interioare si a unei bune-asezari in lume, onestitatea nu rezolva nimic, ba ea inca vine sa complice lucrurile. Pana la urma, toata dementiala intriga a piesei e starnita de scrisoarea gasita, pierduta si iar gasita de acest om simplu si bun.
Pe de o parte, omul simplu a dus epistola la adresantul sau. Gest de profesionalism singularintr-o lume mustind de amatorism. Pe de alta parte, omul simplu s-a aflat, pentru o vreme, in posesia adevarului. A stiut sa-l vada? Inmanand scrisoarea coanei Joitica, el a refacut ordinea temporar tulburata a unei lumi fundamental stricate. A votat cu cine i s-a spus si, la final, distinsa Zoe l-a acoperit si incarcat de pomeni electorale. Cercul a fost refacut, iesirea zidita, pupat toti piata faimoasa.
Frunza nu lasa insa lucrurile asa. Scrisoarea lui de la Metropolis mai face un pas. Finalul e tulburator si memorabil.
Tot asa cum toti cei numiti mai sus mai fac, in piesele lor, un pas. In 2016, in Romania, parte din oamenii de teatru nu se mai multumesc sa puna doar diagnostice, oricat de crude, oricat de adevarate. Fie ca vorbim de sublinierea ingrosata a unor posibile solutii, fie de hiperbolizarea propriilor exasperari, regizorii, scenografii, actorii aduc pe scena nerabdarea, prea-plinul clipei. Tinta lor sunt spectatorii.
Turmentarea cetatenilor nu mai e nici comica, nici cautionabila. Ea infrange si bunele intentii, si priceperea in meserie. In prezenta ei, triumfa -ismele de toate felurile si stagneaza relelele din toate timpurile. Aidoma Noului Val din cinema, teatrul incearca sa deschida ochii celor care, prin non-combat-ul lor, suprapun trecutul peste viitor, inabusind speranta.
Metropolis – Sala Mare
O scrisoare pierduta
Text: I.L. Caragiale
Regie: Victor Ioan Frunza
Decor & Costume: Adriana Grand
Muzica live: Andreea Csibi
Actori: George Costin, Sorin Miron,
Nicoleta Hancu, Andrei Hutuleac,
Adrian Nicolae, Alexandru Pavel, Alin Florea
Carol Ionescu, Voicu Aanitei, Ariana Presan
PS
Prietenul caruia ii datorez existenta acestui blog m-a sfatuit sa ilustrez fiecare postare. In lipsa unei fotografii sau a afisului pe site-ul oficial ori pe pagina de FB ale Teatrului Metropolis, am ales sa construiesc eu un pseudo-afis. Cu aceasta ocazie, m-am bucurat sa adaug cateva cuvinte despre fiecare din membri a ceea ce nu ma sfiesc sa spun ca eu consider a fi cea mai buna trupa de teatru din Bucurestiul momentului :).
