Text provocat si publicat in premiera de LiterNet
Bogatia
“Ne scuzati, n-am repetat inca aplauzele!”. Cu aceste cuvinte (ars poetica a artistului pus pe catarat peretii perfectiunii), Andrei Serban a incheiat, in iulie, una dintre repetitiile cu public ale “Car(o)usel”-ului, spectacolul a carui premiera din octombrie avea sa genereze un val de entuziasm inca mai inalt decat fratele sau artistic, “Omul cel bun din Seciuan”. Lucrat, in mare, in jurul acelorasi cuvinte-cheie ca si Seciuanul (expresionism germanic, musical, Vlad Ivanov, Alexandra Fasola & Ana Ularu, Catalin Babliuc, Raul Kusak, Andrei Serban & Daniela Dima), Car(o)usel-ul preschimba, totusi, austeritatea coroziva, cvasi-industriala a scenei din Gradina Icoanei (Iuliana Valsan) in intimitatea pufoasa, amplu colorata a foaierului, stalurilor si scandurii de la Izvor (Octavian Neculai). Caldura calofila a spatiului sustine miscarea accentului de pe personajul-colectiv ce izbeste retina si timpanul la Brecht pe balansul strict individual intre bine si rau, viata si moarte, lupta si renuntare, fierbinte si rece, adevar si minciuna, “a fi” si “de ce a fi” a Liliom-ului lui Fritz Lang. Daca 2014 a fost anului rastignirii lui Shen Te, femeia careia desfigurata umanitate si autistii zei nu-i pot ierta incapatanarea de a lupta cu orice mijloace de partea binelui, 2015 e anul renuntarii la sine a lui Liliom in miezul aceleiasi omeniri si sub orbirea acelorasi deitati. In epoca democratizarii exercitiului fizic, omul post-modern al lui Andrei Serban practica fuga: de bine, de sine, de mine, de tine.
Omul e inscenat in tuse inca mai intunecate in “Vestul singuratic” al irlandezului Martin McDonagh, una dintre cele dure si solicitante intamplari teatrale din Bucurestiul contemporan. In, probabil, cel mai bun spectacol Nottara al decadei, Cristi Juncu, Bogdan Budes, Carmencita Brojboiu, Florin Piersic Jr., Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, Ioana Calota si Corina Dragomir coboara in iadul nostru cel de toate zilele, noptile, pacatele, visele, fricile, sperantele, naruitele.
Undeva, in iarna, lucrurile prindeau a se lega totusi pe un alt ton. Mona lui Mihail Sebastian, intrupata de Nicoleta Hancu, avea parte de un deplin prim-plan intr-un “Steaua fara nume” neobisnuit de eteric pentru realismul satiric si al onoricul contondent pe care il practica indeobste duo-ul Victor Ioan Frunza – Adrian Grand. Tulburator-memorabila montare de la Centrul Cultural European pentru UNESCO Nicolae Balcescu sta marturie, alaturi de proaspetele “O noapte furtunoasa” (din acelasi spatiu), “A douasprezecea noapte” si “Romeo si Julieta” (de la Metropolis), ca Adrian Nicolae, George Costin, Nicoleta Hancu, Andrei Hutuleac, Sorin Miron si Alexandru Pavel formeaza osatura celei mai in forma trupe teatrale romanesti.
Cat despre viitor, o vorba faina despre “K+M+R+L”, spectacol de licenta UNATC, preluat de Green Hours, in care Irina Istratescu (regie), Andreea Moisescu (scenografie), Theodora Sandu, Teodora Daiana Pacurar, Ghighi Eftimie si Laur Dragan (actori) reusesc lucruri peste media multora dintre spectacolele de-multa-vreme absolventilor.
Si tot la capitolul futurismelor post-moderniste, merita aplaudata abordarea dramaturgic-regizorala a lui Catalin Stefanescu in spectaculos de istet-ne-conventionalul “Vanilla Skype”, bijuteria nedescoperita a finalului de an, piesa despre care sunt gata sa pariez ca e capabila sa zapaceasca in feluri noi mintea spectatorului fidel la fiecare reprezentatie.
Spectacolul de la Act e un soi de replica teatrala a basmului (traznit?) de la Porumboiu pe nume “Comoara”. In acest caz, e nevoie de multiple vizionari nu pentru bucuria descoperirii bogatiei de sensuri, ci pentru a putea bifa macar o singura explicatie plauzibila pentru cel mai ne-plauzibil happy-end al Noului nostru Val.
Care Nou Val a lovit si anul acesta prin Berlinalul premiu de regie al lui Radu Jude, al carui “Aferim!” a plutit totusi vreme indelungata in atmosfera superficial-previzibila a unei oneste (si-atat!) reconstituiri de epoca, izbind in plin abia cand calatoria celor doi (apoi trei) eroi principali si-a aflat sfarsitul sub lama necrutatorului boier exceptional interpretat de Alexandru Dabija (Gopo 2016 pentru rol secundar e ca si bifat!).
Dupa cum Gopo de rol principal masculin e greu de crezut ca ii poate scapa unui Teo Corban incantator, atat in “Aferim!”, cat si in “Un etaj mai jos”, ro-superlativul cinematografic al lui 2015 pentru autorul acestor randuri, filmul prin care Radu Muntean face un pas in adancime intru radiografierea humanoidului urban contemporan pus fata in fata cu a sa constiinta. Subtil si invaluitor, Muntean construieste o intriga din ale carei capcane spectatorul onest cu sine insusi are mari probleme de evadare.
In cheie semnificativ mai glamour-oasa, Tudor Giurgiu abordeaza similare probleme de raportare la valorile sinelui in spectaculosul “De ce eu?”, filmul catorva mari intrebari despre individ, puterea si responsabilitatea acestuia in raport cu un sistem si un mediu social vicios-construit. Finalizata in preajma alegerilor prezidentiale din 2014, subiect al unui excelent program de promovare (zeci de proiectii organizate in Romania, Moldova, UE si aiurea, urmate de dezbateri deschise publicului romanesc si international), pelicula focalizata pe destinul tragic al procurorului Panait (impresionant rolul reusit de Emilian Oprea) are marele merit de a fi anticipat nelinistile, nemultumirile, neimplinirile ce au prins a exploda in spatiul romanesc in siajul tragediei de la Colectiv.
Saracia
Cei 63 de morti din cea mai mare tragedie romaneasca de dupa mineriade au fost suficienti pentru a scoate in strada cateva zeci de mii de oameni, pentru a darama un Guvern si un primar, pentru a scoate la lumina nesfarsite ilegalitati, iresponsabilitati si gesturi inconstiente produse de felurite entitati ale statului roman, dar si de persoane juridice si fizice cat se poate de particulare, pentru a zgudui din temelii vietile multor, nebanuit de multor oameni.
Ei insa nu au fost suficienti pentru a constientiza oamenii teatrului si filmului romanesc de forta, dar si responsabilitatile pe care ii insisi le au in societate. S-a tacut si se tace insistent din partea mai tuturor directorilor si patronilor de institutii culturale pe teme ce tin de siguranta desfasurarii spectacolelor de teatru si a proiectiilor de film, fie ele organizate in spatii conventionale sau underground. Aproape ca nu e de gasit vreo declaratie publica prin care acesti oameni sa vorbeasca despre realitatile cu care se confrunta, despre cat de obtuza ori confuza e legislatia in vigoare, despre cat de aberante sau superficiale sunt, daca sunt, controalele faimoaselor ISU, IGSU, primarii, etc.
Urmare a promulgarii (post-Colectiv) de catre presedinte a legii privind cladirile cu risc seismic, initiata si votata de catre Parlament (pre-Colectiv), s-au inchis, in tacerea asurzitoare a UNITER si UCIN, teatre si cinematografe. Singur Cristian Mungiu a remarcat ca Bucurestiul e astazi incapabil sa gazduiasca un festival de film din motiv de lipsa de sali. Cu exceptia notabila a directoarei Nottara, Marinela Tepus, ale carei eforturi au dus la conturarea unei posibile mutari a teatrului de pe Magheru in sala ARCUB, restul sefilor de spatii inchise pentru o perioada nedeterminata spun fix nimic, asteptand, parca, salvarea de la clasa politica asupra ale carei bune intentii si/sau competenta nici copiii de gradinita nu-si mai fac iluzii.
Refuzand sa-si articuleze propriul adevar, sa vorbeasca despre temele cu adevarat importante, oamenii de teatru si film continua sa traiasca in transee de grup sau gashca, cultivandu-si propria metoda de descurcareala prin bulibaseala financiar-legislativ, social-politica a clipei. In loc sa incerce preschimbarea sistemului, fie ca e vorba de prevederi ce tin de siguranta elementara a lor insisi si a spectatorilor, fie ca e vorba de chestiuni mai sofisticate privind finantarea si transparentizarea institutiilor de cultura, oamenii pe care ii aplaudam pentru valoarea produselor lor artistice si pentru eforturile lor profesionale aleg non-combat-ul civic si fuga din fata autoritatilor carora tocmai frica contribualilor-finantatori le alimenteaza aroganta.
O oarecare raza de speranta vine de la proaspat-instalatii consilieri ai ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu, cu precadere de la admirabilul critic de cinema Andrei Rus. Mandatul de 11 luni care urmeaza ar putea misca lucruri importante in filozofia de administrare a banilor si directiilor prioritare din cultura romaneasca. Insa fara sprijinul oamenilor onesti din cinema ori teatru, fara marturiile, intrebarile si propunerile lor, orice incercare de schimbare va fi sortita esecului. Si pesemne ca Best of-ul anului 2016 va lasa locul unui desen ce va infatisa o mana intinsa incapabila macar sa spuna o poveste. Caci in asta ameninta sa se transforme omul de teatru si cinema roman in raport cu feluritele institutii de partid, de patron si de stat.
Foto: Daniel Coman