Text publicat în premieră de LiterNet
Pe fundalul scenei, un stop-cadru ne invită: “Bine ați venit în județul Vaslui!”. Imaginea ramâne pe stop preț de o oră și un sfert, câtă vreme Rovegan se întâmplă pe scenă, ficțiune jucată de 3 actrițe. Apoi imaginile încep să se deruleze si Rovegan se mută în video, documentar cu tați și copii din realitate.
Ficțiunea e a femeilor. Trei. O capră si doi iezi. Capra pleacă dupa mâncare. În Italia. Și acolo rămâne ani. Și trimite bani. Pentru mâncare. Acasă. Care, după o vreme, nu mai chiar e acasă.
Premiera Rovegan-ului s-a întâmplat în 2015. Pe vremea aceea, se pleca de cvasi-exclusiv de sărăcie. Majoritar, din polii sărăciei. Din sate, din orașe mici, din orașe mari îngropate împreună cu industria care nu mai folosea nimănui. Mai ales spre Italia și Spania.
Și au plecat mai ales femeile. Pardon, caprele. Cele carpatine. Despre care manualul de biologie ne învață că e crescută pentru carnea ei. Asta învață capra mezină în timp ce mama-capră și, ulterior, capra-mijlocie pleacă departe. Mama are grijă de italieni batrâni și copii. Sora mai mare confirmă predicțiile din manual și are mai mult decât grijă de un italian batrân.
Bărbații au încercat, dar n-au reușit. Așa că s-au întors. Și s-au (re)apucat de băut. Din banii femeile care au încercat și au reușit. Să plece și să își găsească de muncă. Orice fel de muncă. Pentru că asta înseamnă să reușești pentru săracii deceniilor ăstora din continentele de sărăcie ale României. Și ale Europei de Est. Și asa mai departe.
Pentru scenă, Catinca Drăgănescu ficționalizează zodia plecării pornind de la “Capra cu trei iezi”. Refuzând cheia tragică. Ar fi fost prea facil-populist. Nu mai bine un basm feeric să rescriem? Basm dintre alea de le învață copiii rămași. Pe alocuri, cheie e chiar comică. Mai o poantă, mai un cântec.
Chiar, vă imaginați “Trei iezi cucuieți” pe ritm de “Felicita”? By Mihaela Teleoacă, Silvana Negruţiu și Valentina Zaharia. Așa, fără instrumente, fără negativ, a cappella, simplu. Cum tot pă simplu sunt și decorul ori recuzita din Rovegan. Trei scaune, un microfon și o geantă. Simplu. Atâția bani au fost, atâta s-a putut.
Restul e actorie. Emoție. Umor. Dicție (perfectă). Mișcare. Grup. Individualități. Entuziasm. Empatie. Căldură. Deși la Replika e un pic răcoare. Noroc că n-a plouat în seara de noiembrie 2019 cu Rovegan. Că, uneori, când plouă tare, picură undeva între scenă și gradenă. Ăștia sunt banii, atâta se poate.
Da’ Replika, Radu Apostol și ai/ale lui nu pleacă nicăieri. Rămân unde sunt și continuă. Să facă și să găzduiască spectacole despre lucrurile cu adevărat importante despre care se cam tace în rest. De pildă, în teatrele cu infinit mai mare buget și mai multe resurse. Și cu tavane mai etanș, și calorifere mai competente. Apropo, ați observat cât de cald e în sălile de teatru de pe Bălcescu?
Rovegan e așa de rodat, de isteț scris și de bine jucat că are alură de clasic. Sau poate că ne-am obișnuit noi atât de tare cu povestea asta cu plecatul că deja ni se pare că e dintotdeauna. Cum ne-am obișnuit și cu ideea că lumea asta e condusă de bărbați, deși, pe-aici, pe la noi, prin județe, bărbații reușesc mai ales să conducă ușa de la bar spre perete. De acolo, se descurcă ea.
Hai, la mulți ani, că se apropie 1 decembrie și se aprind luminițele. Cine pleacă ultimul le stinge, da?
Replika & Arena
Rovegan
Text & Regie: Catinca Drăgănescu
Video & Documentare: Alexandra Dincă, Vlad Bȋrdu, Ionuţ Popescu
Muzica: Alexei Turcan
Distribuţia: Mihaela Teleoacă, Silvana Negruţiu, Valentina Zaharia
