Text publicat in premiera de LiterNet
Un corp asezat pe o toaleta. Un tors cu spatele la public, sezand pe un vas alb, imaculat, in interiorul caruia universul sonor ne lasa sa intelegem ca se produc caderi abundente. La fel de abundent e discursul lui Trump ce se suprapune pentru WC-soundtrack ce se suprapune peste ritmuri dracesti, capabile sa dea rusine rasariturilor de la Untold.
Aproape-sfertul-de-ceas cand Andrea Gavriliu danseaza (sau, ma rog, performeaza, cu un cuvant la zi) in cadrul descris mai sus, impecabil decupat de luminile lui Paul Dragus (chapeau!), intra intr-un top 10 al scenelor de teatru pe care autorul acestor randuri le-a vazut in anii de pe urma.
Montajul 3D-sonor (acelasi Dragus), expresivitatea corporala superlativa a lui Gavriliu, intensitatea vizual-auditiva crescand exponential, amenintand cu orgasmul abjectului, cu catastrofa umanului, instituind o transa ce cuprinde deopotriva artist si spectator intr-un moment de o formidabila calitate a trairii si a adevarului, toate acestea fac din “Cataclisma” de la unteatru un spectacol-coolt, de vazut si revazut, de tacut si de discutat, de luat la intrebari si de admirat, de ne-evitat si ne-ignorat.
De-a lungul celor exact 55 de minute (precizia e una dintre multele calitati ale “Cataclismei), in 6-7 tablouri decorate sonor de tot atatea inregistrari audio carora Andrea le da play de pe propriu-i Mac, spatiate de pasaje cu sonoritati pur muzicale, artista chestioneaza parte dintre sublimele cretinatati vehiculate de oamenii si media contemporane.
In roluri centrale, aberatii emise pompos de Donald, imami, Veorica, crezatori-in-platitudinea-Pamantului, etc. Vocile lor, amplificate de o boxa Bose turquoise conectata via Bluetooth la zisul Mac, lovesc aerul, peretii, locuitorii spatiului.
Izbit de fonemele cacofonice, corpul dans-actritei interiorizeaza mesajul, exteriorizand reactiile unui om dotat cu ratiune si buna-simtire in fata neinchiputei ascensiuni a minciunii, fake-news-lui, prostiei, ignorantei.
Un anume segment al spectacolului le video-suprapune pe Andrea Gavriliu de azi peste Andrea Gavriliu cea de la 11 ani. Coloana sonora: acel “New York, New York” ce invoca visul de a reusi acolo, in centrul lumii. Cateva recitative live ale Andreei de acum invoca, intr-o engleza impecabila, timpul si curgerea lui de toate schimbatoare.
Am inceput scriind despre intensitati viscerale, voi incheia cu o vorba despre ratiune. Mai politic decat “Richard”-ul lui Andrei Serban (cu care imparte, printre altele, galbenul icterian de gasit in luminile ce-l imbraca pe Mariu Manole si in rochia sclipitoare a Andreei din scena disco bolului in care e sugerat Colectivul), “Cataclisma” construieste, pe baza de corp, epiderma, senzorial, o opozitie de o impresionanta rigurozitate, cerebralitate si precizie la parte din delirurile timpului pe care il traim.
Evitand cantonarea in problemele locului, dramaturgul-coregraf Andrea Gavriliu se ia la tranta cu chestiuni universal-valabile, producand o intamplare artistica ce e de asteptat sa spuna multe, foarte multe si unui bucurestean, unui chicago-ian, unui parizian sau unui buenos aires-ian, de pilda. Dupa cum e de asteptat sa provoace intense experiente personale celor mai diversi dintre spectatori, fie ei adoratori de senzatii tari sau practicanti de gandiri abstracte.
Pe vremuri, artistul-complet imagina Gioconda. Astazi, artistul-complet mixeaza Mona Lisele cu Donalzii. Nu, comparatia nu e deloc defavorabila prezentului. Mergeti sa va convingeti!
unteatru
Cataclisma
Concept & Coregrafie & Muzici & Interpretare: Andrea Gavriliu
Scenografia: Alexandru Petre
Lumini si sunet: Paul Drăguș