Text publicat in premiera de LiterNet
Regele moare. Omul anonim moare. Umanitatea moare. Dumnezeu moare. Tu mori. Eu mor. Toti murim. Totul moare.
Fiecare dintre aceste fraze, ipostaze, bucati de adevar este inscenata in minunatul spectacol cu “Regele moare” de Eugen Ionescu, montat de Andreea si Andrei Grosu la Sala Mare a TNB. Spectacolul despre care se poate spune ca inaugureaza cu adevarat versiunea adusa la zi a celei mai incapatoare sali de teatru a Bucurestiului. Dupa patru ani confuzi, cenusii, tristi, Sala Mare primeste, in fine, in portofoliul sau un spectacol ce are toate sansele sa devina legendar.
Un spectacol in care infrastructura tehnica intelept si talentat manuita ingaduie monologuri aproape soptite (aplauze ample pentru George Puiu, responsabil pentru universul sonor), lacrimi care se zaresc din inaltul salii, detalii scenografice minuscule observabile din oricare dintre cele 940 de fotolii.
Un spectacol in care reflectoarele lui Chris Jaeger privilegiaza chipuri, gesturi, priviri, intimitati adesea greu de sesizat si intr-o sala cu cateva zeci de locuri, dar in care e loc si pentru spectaculoase desfasurari de forte care pun in evidenta dotarile scenei. Justetea mix-ului intre intre marunt si grandios, intre discretia de “lemn si spatii mici” si maretia de catedrala e meritul scenografului Vladimir Turturica, a carui sufragerie-insula aminteste, vag, de traseele fragile imaginate de Elena Dmitrakova pentru protagonistii marelui “Unchiul Vania” al lui Yuri Kordonsky de la Bulandra.
Un spectacol in care unul dintre cei mai abrazivi dramaturgi ai secolului trecut e adus in scena de Andreea si Andrei Grosu intr-o formula galgaind de emotie, de caldura, de umanitate. E drept, textul ionescian, scris sub imperiul fricii de moarte, face, pe alocuri, nota discordanta cu restul scrierilor sale, dar parca nici una dintre montarile sale recente nu a mizat atat de mult pe o lectura naturala, simpla, directa ca cea de la TNB.
Nu cumparam bilet la o piesa scrisa de unul dintre corifeii teatrului absurdului, ci mergem la o confesiune, la o fila de jurnal scrisa de un om ca oricare dintre noi, vizitat de fricile, angoasele, lasitatile, regretele care insotesc, credincioase, apropierea marii despartiri. De cate ori nu ne-am gandit, nu ne-am imaginat ca odata cu disparitia noastra moare lumea intreaga sau ar trebui sa moara sau am vrea sa moara? De cate nu am urlat in sinea noastra impotriva nedreptatii de a disparea de pe acest pamant, de a spune adio acestei vieti, oricat de dura, stupida, nefericita ni s-ar parea ea cand si cand?
Ionesco produce un exercitiu de maxima sinceritate, un selfie moral ce nu ingaduie nici urma de auto-amagire. Pentru a nu vira in exhibitionism, vaicareala ori metaforita cronica, curajul lui are nevoie de actori deopotriva de cutezatori. Numele lor este Victor Rebengiuc si Mariana Mihut. El il incarneaza pe omul care moare, ea e sotia, iubita, femeia, ingerul, duhul, iluzia care il trece pe el pe malul celalalt.
Richard Bovnoczki, Florentina Tilea, Ana Ciontea si Serban Pavlu interpreteaza, cu pricepere si moderatie, personajele de dinaintea marelui final. Cele care, abia ferindu-si privirea inlacrimata, preschimba “la revedere” in “adio”. Pe ei si-i va aduce aminte Bérenger inainte de a nu-si mai aduce aminte nimic. Treptat, ei dispar in intuneric.
Pe scena, ramane doar el, omul dezgolit in fata mortii. Si ea, aparitia aceea inexplicabila, inclasabila, inubliabila, fara de care nici cea mai mare disperare nu e cu putinta.
Candva, Mariana Mihut naucea sala de la Izvor a Bulandrei cu monologul din finalul unui “Ingropati-ma pe dupa plinta” de care cine l-a vazut nu s-a vindecat niciodata. Acum, actrita renaste cu un monolog de final pentru care, cu toate riscurile roz de rigoare, nu pot gasi alta comparatie decat o sonata de Chopin. Fiecare cuvant rostit e o nota apasata pe o clapa de pian.
In zilele premierei acestui spectacol, un rege murea aievea. Ultimele lui ore pe acest pamant au adus, pe strazile Bucurestiului si apoi pe drumul lui spre Curtea de Arges, o emotie de care toti cei care au trait-o isi vor aduce aminte mereu, fara ca cineva sa o poata explica in chip coerent. Poate doar la teatru, privind doi actori si urma unui reflector, sa ne mai putem intalni vreodata cu ea.
TNB – Sala Mare
“Regele moare”
Text: Eugen Ionesco
Traducere: Vlad Russo & Vlad Zografi
Regie: Andrei Grosu & Andreea Grosu
Scenografie: Vladimir Turturica
Light design: Chris Jaeger
Sound design: George Puiu
Actori: Mariana Mihut, Victor Rebengiuc,
Richard Bovnoczki, Florentina Tilea, Ana Ciontea, Serban Pavlu
