Text publicat in premiera de LiterNet
In saptamana de dinaintea premierei, pe pagina web a “Padurii spanzuratilor” de pe site-ul TNB, in dreptul lui Marius Manole apareau doua puncte si atat. Doua puncte dispuse vertical, unul deasupra celuilalt. Semn ca numele rolului nu era inca stabilit de regizorul-scenarist Radu Afrim. Sau semn ca rolul lui Manole nu avea nume.
Intre timp, rolul a capatat un nume: Constiinta. Doar ca e un nume incomplet. Mai mult decat constiinta – inger lui Apostol Bologa, Manole e duhul care strabate secolul pentru a spune povestea. Mix de Horatio (din oricare Hamlet) si personajul-narator jucat de Florin Piersic Jr. intr-un “Patul lui Procust” legendar, montat de Catalina Buzoianu la Bulandra in 1995.
Manole e maestrul de ceremonii care deschide balul. Cel care asteapta, seara de seara, in fata unui bar pe nume Hanged, marturisirile celor pentru care prea mult alcool semneaza o condamnare la adevar. Cel care face trecerea de la prezentul pe baza de distractie, deceptie, emigrare, Timisoreana la pet, iphone, la trecutul pe care il tratam, adesea, cu un pet de cola asezat la poalele statuii pe care n-am privit-o, de fapt, niciodata.
Ah, nu, nu va urma un spectacol despre cat de ignoranti sunt eroii clipei in comparatie cu maretia strabunilor. Stilul asta populist-pasunist de a glorifica natang epoci trecute & oameni decedati & simboluri de cresa n-a fost niciodata stilul lui Afrim. Nu se va insira nici o lacramioara pe scena aceea care a cunoscut, de curand, si momente rusinoase. Afrim prefera macii.
Apropo de scena aceea. “He got me from hello!” mi-a marturisit un prieten, la pauza, cu oarece lacrimi in ochi. Hello inseamna, in cazul Padurii, scena. Aflat in cel mai bun an (de pana acum) al celei mai bune perioade de creatie (de pana acum), Radu Afrim a realizat, impreuna cu formidabilul Cosmin Florea (scenograf, ex-ucenicul Iulianei Vilsan), cu Andrei Cozlac (proiectii video & efecte speciale), cu Andrea Gavriliu (miscare scenica & dans belic & coregrafie erotica) si cu Marius Manole (camera-live; da, nu e nici o greseala!), unul dintre cele mai frumoase spatii de joc pe care le puteti admira in anii acestia.
Multe ni se vor sterge din amintire in timp, dar greu de crezut ca vom uita vreodata textura acelor imagini, timbrul acelor voci (vorbite, cantate, soptite), emotia acelor umbre, violenta calda a acelor lumini. Acele reflectoare laterale amintind de “Unchiul Vania” al lui Andrei Serban de la Teatrul Maghiar de Stat Cluj, maturand uriasa latime goala a spatiului de joc, acel proiector livrand pe giganticul ecran din adancul scenei imagini alb-negru, filmate live in mica incapere ce va fi, la rastimpuri, casa parinteasca a lui Bologa, casa fericirii lui Bologa, antecamera mortii lui Bologa. Intalnirea acestor axe perpendiculare a redat teatrului scena Salii Mari a TNB.
*
Apostol Bologa al lui Alex Potocean e poate cel mai ne-afrimian dintre personajele recente ale artistului (apropo, stiti vreun artist roman peste Afrim in acest moment particular pe nume decembrie 2018?). Individualitatea lui e atat de pregnanta, incat spectacolul pare un cult al personalitatii acestui om gatuit de dileme, zdrobit de nehotarare, macinat de imposibile alegeri.
Regizorul-scenarist a asezat textul lui Rebreanu cat sa insceneze o uriasa poveste de iubire a semenilor pentru Apostol si a autorului pentru umanitate. Nicicand un om mai iubit, nicicand un om mai orb la iubire.
Din succesiunea de imagini “la zi” care acompaniaza finalul, imediat dupa monologul de final in care Bologa al lui Afrim & Potocean, prin “Unde mergem noi, Doamne Dumnezeule?”, ridica stacheta asezata acum decenii de Ilie Moromete al lui Gulea & Rebengiuc, desprindem un singur inteles: privilegiul absolut al individului in fata masselor, al omeniei in fata cruzimii, al adevarului in fata minciunii, al vietii in fata mortii.
*
Prin jocul sau egal, sec, exterior, refuzand orice excese, Potocean il aduce in 2018 pe intelectualul interbelic ale carui gesturi si monoloage ar fi putut fi banuite de inactualitate. O oarecare nuantare poate ca ar fi de dorit in anumite momente, pentru o mai buna subliniere a transformarilor prin care sufletul tulburat al personajului sau trece. Dincolo, insa, de aceasta observatie periferica, interpretarea lui Potocean sta sus. Foarte sus.
La reprezentatia din 16 decembrie, spectator a fost si Serban Pavlu. “Coriolanus”-ul sau de la Bulandra si Bologa al lui Potocean de la TNB sunt doi dintre stalpii acestui an teatral care forteaza superlativele. Cele doua spectacole, cei doi actori, cei doi regizori si cele doua spatii de joc schimba regula obisnuita a jocului.
*
Intr-o (foarte buna) distributie preponderent masculina, exista un nucleu feminin ce se apropie de perfectiune. Momentele mamei (Natalia Calin) si ale Ilonei (Raluca Aprodu) emana genul acela de emotie pentru care orice bucata vestimentara devine ultra-utila intru oprirea suvoiului de lacrimi. Bunatate in stare pura, intelegere venita din iubirea nedecuplata de ratiune.
*
O vorba despre Klapka (Richard Bovnoczki), una despre Varga & generalul Karg (Istvan Teglas). Ingerul-las, demonul-ne-parasit-de-constiinta. Mesagerii destinului, mereu sub privirea lui Bologa, aratandu-si in fiecare clipa cartile pe care incearca, din rasputeri, sa nu le joace.
Alura semeata & gulerul ridicat ale lui Bovnoczki. Aducand, cumva, cu Ciulei. Pantalonii cei rosii & formidabilul deghizament ale lui Teglas. Aducand, cumva, cu afisul de la “Amadeus”-ul lui Forman.
*
O vorba spune ca, in versiunea initiala, spectacolul avea 4 ore. Duminica seara, pe 16, a durat doar 3 ore si 35 de minute. Daca vorba e corecta, pierderea e a tuturor. Nu exista argument pentru scurtarea spectacolului altul decat o eventuala decizie estetica a autorului.
*
Finalul. Manole tinand-o pe dupa umeri pe Teodora Purja, una dintre cele doua voci live (alaturi de fiica ei, Lenuta) ale spectacolului. Nemiscare pe scena. Agitatie exuberanta in sala. De data asta, a aplauda in picioare tine de firesc.
*
Nu doar cadavrele atarna spanzurate. O secventa-blitz infatiseaza doua nuduri masculine, plesnind de sanatate, penduland in neant.
La inceput, a fost ura. URA REA. Litere decupate din Padurea Spanzuratilor.
La sfarsit, am ramas cu increderea. Increderea ca adevarata credinta e de gasit, poate, la capatul disperatelor incercari ale Apostolului de a nu-si adormi constiinta, de a nu-si amputa bucatica de sine care ii spune “Nu, asta nu se poate, asta nu pot face!”. Increderea ca unicul sens e cautarea continua a unui sens.
Increderea ca nu exista vechi si nu exista nou, ci doar un duh, o constiinta, doua puncte dispuse vertical, care strabat lumea, timpurile, evurile, pastrand in ele aceeasi eterna incercare a omului de a-si invinge micimile, rautatile, intunericul.
Increderea care abroga lipsa de incredere ce transforma omul emigrat din conditia de om intr-un corp plesnind de sanatate, balanganindu-se delabrat prin cine stie ce padure a spanzuratilor inainte de moarte.
Increderea cu care un actor isi arunca un brat peste umerii unei taranci si priveste spre sala cu rosu in obraz, intrebandu-se: “Oare au inteles?”.
TNB – Sala Mare
“Padurea spanzuratilor”
Regie & Scenariu & Univers sonor: Radu Afrim
Adaptare dupa Liviu Rebreanu
Scenografie: Cosmin Florea
Coregrafie: Andrea Gavriliu
Video: Andrei Cozlac
Actori: Alexandru Potocean,
Marius Manole, Richard Bovnoczki, Istvan Teglas,
Natalia Calin, Raluca Aprodu, Ada Gales,
Tiberiu Enache, Flavia Giurgiu, Octavian Voina,
Ciprian Nicula, Vitalie Bichis,
Lenuta Purja, Teodora Purja
Foto: Adi Bulboaca
Sursa: Pagina FB TNB