In 1998, scriitoarea americana Paula Vogel primea Pulitzer Prize for Drama pentru “Cum am invatat sa conduc”, piesa a carei prima reprezentatie se intamplase pe 16 martie 1997, pe Broadway. Imbibat de erotismul nimfetelor nabokoviene si dezabuzarea micilor targuri facute celebre de Tenessee Williams, textul lui Vogel aduce in buza milenului 3 tot ce are mai bun literatura americana post-belica.
Scrisa in ritmul alert al noii epoci, permitandu-si libertatea de a naviga necontenit inainte si inapoi prin destinul eroinei principale, libretul noii premiere gazduite de cea mai Noua sala a Teatrului de Comedie repovesteste in chip convingator si atasant marile teme ale Americii anilor ’50-’60. Lumea galgaind de alcool ieftin, saracie tamp-vesela si vise mutilate a oraselor de provincie, depresia post-razboi a fostilor soldati ce nu isi mai gasesc locul si linistea in societatea post-belica, drama cuplurilor ingropate sub o lespede grea de ne-potrivire, non-comunicare, frica si prejudecati, teribilul soc, eliberator si intimidant, deopotriva, produs de revolutia sexuala, explozia rock’n’roll si dominatia zeului automobil, toate sunt de gasit in povestea copilariei, adolescentei si maturizarii Mititicai (Li’l Bit, in original).
In rolul titular, Ioana Anastasia Anton reuseste cel mai complex si convingator al carierei sale de pana acum. Penduland in chip cuceritor intre inocenta, curiozitate, deruta, spaima, capacitatea de a descoperi, atata si domina, Anton beneficiaza din plin si de fericita intalnire cu un Serban Pavlu (Unchiul Peck) in mare forma. Peck o initiaza pe Mititica in tainele sofatului, alcoolului si sexului, cu naturalete, nesiguranta, pofta, spaima, fericire si disperare si tot acest conglomerat de contradictii solicita din plin actorul din spatele personajului, dar si spectatorul din intunericul salii.
Pentru ca nu deloc putin sa ajungi sa privesti cu drag un individ pe care moravurile vremurilor (de atunci, dar si de acum) l-ar expedia, simplu si definitiv, in categoria pedofilie cu circumstante agravante. E meritul textului, al regizorului si al actorilor ca aceasta poveste cu iz penal se transforma intr-o istorie cu lumini si umbre, cu greseli si sclipiri, cu momente de abjectie umana si clipe de negraita frumusete.
Peck ii mutileaza viata Mititicai tot atat de mult pe cat i-o si dezvaluie. Balansoarul pe care cei doi danseaza in vremea pubertatii si adolescentei fetei duce in noroiul celui mai abject jos, dar si in fericire-n sus. Povestea celor doi e atat un patologic caz particular, cat si o empatica si relevanta felie din viata unei epoci cand oamenii visau enorm si traiau putin.
La 29 de ani, clujeanul Eugen Gyemant (deopotriva regizor, traducator si maestru de sunet!) da o proba de neasteptata maturitate, conducand cu inteligenta si mana sigura un spectacol complicat, pe care numeroasele teme si nuante l-ar fi putut lesne deturna de la fagasul gandit de dramaturg. In multiple roluri secundare, Delia Nartea, Alexandru Conovaru si, mai ales, Smaranda Caragea sustin excelent ritmul piesei si asigura consistente portii de comedie.
Asezata undeva la primul etaj al unui imobil din apropierea Caii Calarasilor, accesibila printr-o scara intortocheata pe care spectatorii se incoloneaza rabdatori, dar bine-dispusi, Sala Noua a Teatrului de Comedie are o doza de intimitate, prospetime si caldura care o aseamana, intrucatva, cu magicul spatiu al Teatrului Act. “Cum am invatat sa conduc” e genul de spectacol care te indeamna sa revii in ambianta care l-a produs, cu speranta ca binele va fi urmat de inca mai bine.
“Cum am invatat sa conduc”
de Paula Vogel
Regie, Traducere si Sunet: Eugen Gyemant
Scenografie: Tudor Prodan
Actori: Ioana Anastasia Anton, Serban Pavlu,
Smaranda Caragea, Delia Nartea, Alexandru Conovaru