Articol publicat in premiera de LiterNet
Si daca a existat? Si daca vine iar? Cum se va arata? Cui? O sa-L recunoastem?
J.C. este, pesemne, cel mai cunoscut om din istorie. Cel putin din istoria civilizatiei occidentale. Sinonima, pana la un punct, cu civilizatia crestina.
C.E.O. sunt, probabil, cele mai cunoscute initiale din spatiul occidental corporatist, inca- sau post-crestin, contemporan. In spatele lor, recunoastem autoritatea. Ca pe oricare lider, il privim cu un amestec de admiratie, invidie, teama si neincredere. Uneori, il detestam. Rareori, il simpatizam. Daca ar fi sa-l definim printr-un singur cuvant, se prea poate ca acela sa fie PUTERE.
What if J.C. meets C.E.O.? Si entitatea astfel rezultata hotaraste sa-si viziteze, prin sondaj, supusii? De pilda, intr-o seara de vineri, intr-un orasel scandinav oarecare, sunand la usa unui cuplu tanar, simpatic si blazat? Cum va reactiona el, angajatul corporatiei? Dar ea, sotia depinzand in egala masura de salariul platit lui?
Inalt, semet, afisand un zambet la granita dintre ludic si sadic, Claudiu Istodor construieste impecabil rolul celui care stie la perfectie ce reprezinta in ochii celor care il privesc. Coplesit de atentia care i se acorda in chip inexplicabil, Andi Vasluianu joaca convingator surpriza, deruta, degringolada. Prinsa undeva la mijloc intre sotul care i-a dominat viata o casnicie intreaga si vizitatorul ce ii face harcea-parcea prezentul, Mirela Oprisor cauta drumul spre sine. Melanj de sovaiala si indrazneala, jocul istet al actritei seamana demersului unui cercetator stiintific. Subiectul studiului: propriul eu.
Triunghiul celor trei confisca prima parte a piesei “C.E.O.” cu care suedezul Stig Larsson isi castiga notorietatea in tara natala la finele anilor ’80 (cu mult inainte ca regretatul sau cvasi-omonim Stieg Larsson sa cucereasca faima mondiala cu trilogia “Millenium”) si pe care regizorul Vladimir Anton o propune in premiera nationala la Sala Noua a Teatrului de Comedie. Punand in valoare din plin inteligenta textului, Anton ii da libertate absoluta de miscare lui Istodor care desface metodic si necrutator intreg mecanismul cuplului Vasluianu-Oprisor, lasand la vedere rugina, uzura si nepotrivirea dintre piesele unei masinarii ce parea, pana la venirea sa, ca functioneaza in limite normale.
Si, pana la urma, nu erau ei normali, in sensul strict contemporan al vorbei acesteia? Nu e oare normal ca un angajat onest si competent sa nu inteleaga sa-si sustina cu curaj ideile si sa renunte sa se bata pentru ceea ce i se pare potrivit interesului general? Nu e oare normal ca sotia sa se incoloneze in spatele dorintelor sotului, aruncandu-si propriile vise in flacarile unui pseudo-semineu? Nu e oare normal ca un cuplu sa insemne mai degraba un reflex social decat un proiect de viata in doi?
Aparent un cetatean in cautare de umilire a semenilor de la inaltimea puterii pe care o poate exercita asupra lor, C.E.O.-ul capata, treptat, alura unui cruciat pornit in misiune impotriva normalitatii ce nu se mai confunda de multa vreme cu firescul, a banalitatii fricii ce inghite indivizii si uniformeaza personalitatile, a lasitatii ce ingaduie succesive renuntari ce zguduie din temelii demnitatea umana, a ipocriziei ce interzice adevarul.
Ajuns in acest punct, Larsson lanseaza o surpriza dramaturgica de proportii, aruncand in scena cuplul format din fratele sotului si sotia acestuia. Revelatie a unei distributii in mare forma, Cezar Grumazescu da notiunilor de ipocrizie si adevar noi si neasteptate intelesuri, asezand reflectorul in directia celui care il manuise pana la aparitia sa. C.E.O.ul pareaza insuficient. Loviturile sale dezvaluie criza sotiei fratelui (Smaranda Caragea, o Mirela Oprisor in varianta mai putin nuantata, dar nu mai putin emotionanta), dar sunt incapabile sa evite propria prabusire. Dezgolite si dezvelite, cele cinci personaje sunt aproape de knock-out.
Spectacolul de la Comedie supraliciteaza dezastrul. E randul inteligentei scenografice a lui Tudor Prodan sa intre in scena. Cu forta devastatoarea a imaginii ce stie sa amplifice taria cuvantului. Apoi tacerea. Grea. Lunga. Ca o coborare in mormant. In fine, primele semne de viata. Promisiunea unei re-nasteri?
Cine sunt cei cinci? Sotie, sot, frate de sot, sotia acestuia? Oameni ca toti oameni. Bolnavi de toate ale clipei. Oglinda celor de pe scaunele de spectator. C.E.O.-ul? Om? Mai mult? Creator de farsa? Erou de pilda? A existat cu adevarat? A fost o nalucire? Conteaza?
Si daca J.C. n-a existat? Si daca, chiar neexistand in carne, oase si istorie reala, povestea Lui e suficient de puternica incat sa ne putem imagina, uneori, venirea Lui? Si daca venirea aceasta inseamna, de fapt, pentru noi cei de azi simplul gest de a privi in noi insine, de a distinge binele de rau, adevarul de minciuna, curajul de lasitate, sinele propriu, in toata bogatia sa contradictorie, de sinele pre-frabricat IKEA-style, in toata uniformitatea sa dezesperanta? Si daca PUTERE inseamna a face, cand si cand, acest gest?
Teatrul de Comedie
“C.E.O.”
de Stig Larsson
Traducere: Carmen Vioreanu
Regie: Vladimir Anton
Scenografie: Tudor Prodan
Actori: Eugen Istodor, Mirela Oprisor, Andi Vasluianu, Cezar Grumazescu, Smaranda Caragea