Lenea gândirii

“Cum, dom’le, de ăsta au găsit să se ia, pe ăsta s-au găsit să-l aresteze, pe ăsta care a făcut atâtea pentru orașul/industria/țara asta?”. Vă sună cunoscut? De câte ori ați auzit, în ultimii ani, replica asta, rostită când vreun primar, ministru, om de afaceri era implicat în vreun dosar penal? Care să fie mecanismul de gândire care generează o astfel o reacție? Ce îi face pe din ce în ce mai mulți dintre contemporanii noștri să judece că, dacă cineva a făcut ceva bun, atunci e imposibil să facă și ceva rău sau că, dacă prin extraordinar a făcut totuși și ceva rău, atunci acel rău nu trebuie luat în considerare?

Pun acest fel de a raționa pe un soi de lene a minții. Din motive de comoditate intelectuală, există oameni care preferă ca fiecare alt om pe care îl cunosc, țară pe care o vizitează, instituție cu care interacționează, oricare întâmplare din viețile lor să fie, musai, într-un singur fel. Omul, de pildă, e musai să fie ori cinstit, ori hoț, fie deștept, fie prost, sau realizat profesional, sau ratat. Nu doar că între aceste extreme nu sunt acceptate nuanțe, gri-uri, jumătăți de drum, dar, mai mult, nici măcar evoluții sau involuții în timp nu sunt permise. Un prost rămâne prost toată viața, un politician e imbecil cap-coadă, o nație e leneșă în bloc și etern. Odată pusă eticheta, așa rămâne.

Cuvântul magic: etichetă! Omul, întâmplarea, țara, instituția nu există, cu adevărat, pentru leneșul intelectual decât o singură dată: la început, la prima interacțiune. Atunci se produce etichetarea. De atunci încolo, orice potențială nouă interacțiune nu are loc între leneș și respectivul om, întâmplare, țară sau eveniment, ci între leneș și etichetele pe care el le-a aplicat de la bun (sau rău) început. De aici și senzația jenantă pe care o avem adesea privind dezbaterile televizate sau ascultând discuțiile/certurile care se stârnesc în tramvai, la cafenea, la birou: nu vorbește om cu om, ci om cu etichetă. Ba, judecând că cineva a cărui minte funcționează preponderent cu pre-judecăți tinde să își criogeneze propria judecată, adesea vorbește etichetă cu etichetă.

Lenea poate merge încă mai departe și, împreună cu dânsa, și simplificarea. Nu numai că nu se admit gri-uri sau schimbări în timp ale etichetelor, dar nici multitudinea de caracteristici nu se mai permite. Multi-etichetarea radicală și constanța în timp e înlocuită cu o etichetă unică: bun sau rău. “Dom’le, mie să îmi spui dacă legea/țara/filmul/instituția/politicianul ăsta e bun sau rău, nu mă lua pe mine cu filozofeli complicate”. Ce poate fi mai ușor de reținut decât adjectivul unic?

La final, trei observații despre acest gen uman destul de larg răspândit:

• Neputând admite că un om poate presta, simultan ori consecutiv, și binele, și răul, că există răsplată pentru fiecare dintre ele, că un bine făcut azi nu poate salva un rău făcut mâine, după cum un rău făcut ieri nu exclude un bine prestat poimâine, că oamenii se schimbă, că și atunci când sunt în general bine-intenționați, pot fi când mai isteți, când mai neinspirați, inșii respectivi își neagă propria șansa la schimbare, evoluție, viață. Devin ei înșiși etichete.

• Degrabă-lipitorii de etichete au, într-adevăr, parte de un surplus de comoditate intelectuală în comparație cu semenii lor. Mai puține angoase, dileme, motive de îndoială. Din păcate, tocmai din cauza aceasta, vor rata aproape orice șansa de a înțelege lumea din jurul lor, lume care, din păcate pentru ei, refuză să se supună simplificărilor expuse mai sus.

• Unul dintre efectele aparent neașteptate ale gândirii simplificatoare este acela că duce la plictis. Câți oameni plictisiți vedeți în fiecare zi? Oameni pentru care nimic și nimeni nu pare să fie suficient de apetisant, încât să le stârnească interesul? Nu cumva plictisul vine din prea-degrabă-etichetare ? Dacă ai tendința ca tot ce întâlnești să transformi rapid în abțibild și cum numărul de lucruri/oameni/întâmplări noi e fatalmente limitat, se cheamă că în marea majoritate a timpului te cam plictisești, nu?

Un scheci al Divertisilor din anii ‘90 conținea un imperativ memorabil: “Cetateni, gândiți!”. Un prim pas în această direcție ar fi ca fiecare cetățean să își refuze luxul de a repede-categorisi cele din jurul său, chiar cu riscul ca uneori să complice inutil lucrurile. Mai bine așa, decât să rateze imensa și, adesea, frumos-surprinzătoarea diversitate a vieții.