Medicul asta rus pe nume Cehov a scris, in 44 de ani de viata, 14 piese. Din ele, conteaza cu adevarat ultimele 4. Pescarusul, Unchiul Vanea, Trei surori, Livada cu visini, au fost scrise intre 1896 si 1904 si sunt, probabil, in top 10-ul celor mai texte din toate timpurile. Ma incumet sa spun ca, alaturi de Hamlet, acestea sunt piesele cele mai iubite de catre regizorii romani de teatru. Si, trebuie sa recunosc, oricat de grandios mi-ar parea Shakespeare, l-as prefera oricand pe good old Anton Pavlovici, in caz de alegere,
Intamplarea fericita a facut ca, in ultimii doi, sa vad spectacole cu toate titlurile de mai sus, minus Pescarusul, plus un bonus pe nume Ivanov. Adunarea si asezarea impresiilor m-a dus catre o singura concluzie: Cehov deseneaza, pentru mine, spatiul deplinei libertati.
Personajele lui Cehov au fost in asa fel scrise si sunt in asa fel intelese de regizorii momentului (Andrei Serban, Gábor Tompa, Felix Alexa, Yuryi Kordonsky) incat nimic din ce e omenesc nu le e strain. Fericire, ura, iubire, plictis, moarte, nastere, viata, familie, politica, Dumnezeu, provincie, prostie, umilinta, sfintenie, munca, fariseim, ciocoism, fariseim, paseim, vis, speranta, cate altele, totul, totul, totul e acolo. Totul e trait, totul e povestit, totul e transmis. Si nu oricum. Ci in toate dozele posibile.
Iubirea e urlata, tacuta, soptita, visata, presimtita, pierduta, blestemata, regasita, jinduita, regretata, dar este, este, este, este. Asemenea ei, toate celelalte vorbite mai sus. Ce imens privilegiu sa te afli prins intr-o asa lume!