Articol publicat in premiera de LiterNet
De o parte, Gregers, idealistul fundamentalist, predicatorul vietii in adevar ca singura optiune de a trai. De partea cealalta, Relling, realistul fundamentalist, predicatorul vietii in mincina ca singura optiune de a trai. La mijloc, Hjalmar, omul condamnat la viata, rastignit intre cei doi pe-jumatate-inger-pe-jumatate-demon ce sfarsesc prin a-l sfarteca tot incercand sa-l traga spre propria varianta a binelui.
O cheie a descifrarii proaspetei premiere de la Bulandra, “Rata salbatica”, de Henrik Ibsen, in regia lui Peter Kerek, e incercarea de a intelege cat bine si cat rau aduc in viata lui Hjalmar (un Gheorghe Ifrim pe cale de a se reinventa dupa pleiada de exceptionale roluri de comedie) nelinistitul in cautare de absolut Gregers (Serban Pavlu balansand just intre poezia personajului capturat de propriile reverii impinse la limita autismului si dialogurile taioase cu figura sinistra a tatalui jucat de un Victor Rebengiuc corect si atat) si blazat-cinicul in cautare de nimic Relling (Adrian Titieni rezolvand elegant un rol complicat, incarcat de replici devenite, in cei 130 de ani trecuti de la scrierea textului, slagar). Cat conteaza adevarul si cat auto-iluzionarea in existenta unui om? Cat se pierde atunci se castiga un strop din cunoasterea realitatii? Cat se castiga atunci cand se mai pierde o zi traita la adapostul propriului castel de nisip?
In textul marelui norvegian, castelul are un pod in care traiesc fantastice vietuitoare, in care se organizeaza fantastice vanatori, in care se refugiaza fantastice vise de oameni evadand din stransoarea cotidianului. In montarea de la Bulandra, Octavian Neculai asaza podul pe o podea ridicata, pravalindu-se deopotriva asupra salii, lateralelor si departarilor scenei. Un fel cu visul pe vise calcand, o rasturnare a planurilor amintind iarba din tavanul “Omului cel bun din Seciuan”, desi Neculai e scenograful celeilalte bijuterii a Bulandrei, “Conversatie dupa inmormantare”. Cu aceasta din urma, “Rata salbatica” imparte si priceperea crescanda a lui Ducu Darie de a manui reflectoarele, ce impreuna cu delicata constructie a universului sonor creeaza o aura onirica aproape afrimiana.
Acolo, in magia de culoare incerta izbucnind din adancurile tulburate ale memoriei bunicului (Constantin Cojocaru, interiorizand convingator sminteala, privilegiata insa prea apasat in comparatie cu latura conectata la realitate a unui personaj totusi schizoid) si din sperantele viu colorate ale imaginatiei nepoatei (Ioana Anastasia Anton, ponderand multe din nepotrivitele excese ale precendentelor sale roluri), se ascunde bogatia cea mai importanta a spectacolui lui Kerek. In planul realului, piesa mai are inca nevoie sa creasca, sa ingaduie pauze, respiratii, sa aseze just transformarile la care personajele sunt supuse de succesiunea de dezvaluiri ce le distrug precarul echilibru al existentei.
Pana la urma, totul sta pe umerii, in intonatia, in dictia, in capacitatea de auto-introspectie a lui Gheorghe Ifrim, pivotul in jurul caruia se construieste intriga si se darama lumea. Extraordinarul sau talent comic are acum sansa de a fi completat de stiinta de a rezolva un rol de o complexitate ravasitoare, mereu pe muchie, calcand ingrozit intre haul fara de fund al disperarii si inaltul fara de cer al iluzionarii.
Undeva, in plan secund, Serban Pavlu construieste in surdina drama lui Gregers, cel incapabil sa aplice in propria-i existenta principiile veriste pe care le viseaza pentru vietile altora, cel ce se proiecteaza ca salvator fara sa inteleaga aproape nimic despre cel care ar trebui salvat, dar si cel pe care il putem banui gandind “da, are dreptate Relling, oamenii nu vor, oamenii nu pot sa accepte adevarul, oamenii nu tind sa devina mai buni decat sunt, eu insumi sunt o minciuna ramasa mult in urma cuvintelor mele goale, si totusi, poate ca nu cuvintele mele sunt problema, poate ca ele spun ceea ce trebui spus, poate ca nu sunt eu cel chemat sa le duca la indeplinire, cel putin nu total, poate ca am nevoie de ajutorul altcuiva, poate ca un om langa un alt om reprezinta mai mult decat doua singuratati reunite, poate ca la sfarsitul lungului drum de la 1+1 la 2 vom intelege mai mult, vom reusi mai mult, vom fi mai mult.”
Bulandra
“Rata salbatica”
Text: Henrik Ibsen
Regie: Peter Kerek
Scenografie: Octavian Neculai
Light Design: Alexandru Darie
Actori: Gheorghe Ifrim, Serban Pavlu, Adrian Titieni,
Manuela Ciucur, Ioana Anastasia Anton, Victor Rebengiuc