Text publicat in premiera de LiterNet
Preambul:
“Acum mulți ani, prin ’95 sau ’96, am văzut la Bulandra Poveste de iarnă, în montarea lui Ducu Darie. Și era un moment atât de frumos în spectacol, un moment în care respirația actorilor se transformă în coloană sonoră, îmbinându-se cu o arie a lui Henry Purcell (cred că What Power Art Though, din King Arthur), încât efectiv mi s-a tăiat respirația. Pentru că era un moment magic cum n-am văzut decât de foarte puține ori în teatru.
Azi, în ceea ce pare să fie prima zi de toamnă, Ducu Darie a murit. Din păcate soarta regizorilor de teatru e ca ceea ce lasă în urmă să dispară la un moment dat, peste ani și ani, odată cu amintirile ultimului spectator. Dar până atunci, mulțumesc pentru magie, Ducu.“
Alex Tocilescu – Postare FB – 18.09.2019
1995. Iarna. Sau, poate, primavara. Gradina Icoanei. Parcul. Sala Bulandrei. Coada la bilete. “Sar’mana”. Codul functiona mereu. Studentii si liceenii aveau libera trecere.
Un loc, undeva in dreapta, cum privesti dinspre sala scena. Sala aceea, ca nici o alta sala. Scena aceea, ca nici o alta scena.
Cand am rasfoit, luni mai tarziu, un volum de Cehov, am fost uimit sa constat ca “Trei surori” incapea in mai putin de 50 de pagini. Acel “Trei surori” al lui Ducu Darie dura 4 ore si jumatate si avea 2 pauze.
Intr-una dintre ele, se iesea in curtea interioara (ce azi conduce la Studio Space, sala din copac) si se fuma. Cel mai adesea in tacere.
Nu-mi aduc aminte de cate ori am vazut spectacolul. In epoca Ducu (Darie) – Catalina (Buzoianu), care a coincis cu anii mei de liceu, a vedea un spectacol al Bulandrei o singura data era de neconceput. Se discuta de la 3-4 vizionari in sus.
Adevarata arta era de a vedea spectacolele (cele de la Gradina Icoanei) din cat multe unghiuri. Asezat pe lateralele scenei, in partea de jos a salii, in partea de sus, in loja, oriunde prindeai un loc liber.
Inapoi la seara primei vizionari. Era o vreme cand stiam precis momentul, actul, scena, pana si ora (din cauza lungimii, spectacolul incepea mereu la 6 seara).
Intuneric absolut. Nici luminile care indicau iesirile de urgenta nu mai erau aprinse. Ea si el. Mașa si Verșinin. Oana Pellea si Marcel Iures. Una dintre balustradele ce gardeaza si azi lojele. O lumanare intr-un sfesnic.
Ea si el. Ea va ramane, el va pleca. Dar acum, acum ei inca sunt impreuna. Iar acest acum si acest impreuna nu vor putea fi niciodata, nicicand, nicicum intelese, simtite, banuite, macar, de cei care nu au vazut acel spectacol. Dupa cum toti cei care l-au vazut nu l-au nicicum, nicicand, niciodata uita.
Corneliu Porumboiu povesteste undeva prima amintire pe care o are despre cevasazica cinema-ul de arta, cinema ca arta. El spune ca, dupa un film care l-a cam indispus, ba, de-a dreptul, enervat, s-a dus acasa, si-a pus ceva de mancare, a facut felurite treburi prin casa, apoi s-a imbracat si s-a dus din nou la cinema sa revada filmul care in continuare il enerva, dar de a carui amintire nu putea scapa.
Acea lumanare nu cred sa fi indispus pe cineva. Stiu, insa, numeroase cazuri de oameni care au plans mult dupa ce acea scena s-a terminat, dupa cum imi amintesc de un coleg de liceu care s-a apucat de fumat in pauza din curtea Bulandrei.
Ca m-a obsedat, apoi? Intr-un fel, da. Pentru ca m-a schimbat. Pentru ca mi-a aratat o calitate a prezentei si a emotiei de care habar nu aveam ca exista. Nu-mi amintesc sa fi plans (desi, nu e deloc exclus), dar, cu siguranta, m-am sufocat. Cum zice Alex Tocilescu mai sus, despre Poveste de iarna, asa zic si eu, aici, despre Trei surori.
Intrebarile, intrebarile au venit o vreme dupa aceea. Ce era asta? Ce dracu’ era asta? Cum putea femeia aia sa tremure, radiind, cand il privea pe barbatul acela? Cum putea barbatul acela sa primeasca, fara sa fie strivit, sa zambeasca si sa imbratiseze, la randul lui, cu privirea, cu bratele, cu tot corpul, muntele acela incandescent de emotie? Cine sunt personajele astea, cine sunt actorii astia, cine sunt oamenii astia? Cine sunt eu, cel de pana atunci, ce dracu am trait eu daca asa ceva e cu putinta? Si, pana la urma, ce e “asa ceva”? Cum se numeste? Cum se traieste?
Rugat, la ani buni distanta, sa numesc locul favorit de pe lumea asta, am indicat Gradina Icoanei. Fara a ma lansa in detalii de tipul parcul ori sala de teatru ori, pur si simplu, zona. Cand mi-am propus sa asez intr-o pagina motivele revenirii in tara, teatrul a prins podiumul. Prin teatru intelegeam Bulandra. Adica, Gradina Icoanei.
Aseara, am revenit acolo. O vreme, m-am gandit ca s-ar cuveni aprinsa o lumanare. Apoi, mi s-a parut ca ar fi pleonastic.
Sursa foto: Revista Teatrul azi – Nr pe 5-6 (mai-iunie) – 1995 –
Versiune digitală de pe biblioteca-digitală.ro