Palma care nu doare

Text publicat in premiera de LiterNet

In 1961, un tanar in varsta de 18 ani pe nume Andrei Serban era admis ca student la Actorie in cadrul Institului de Arta Teatrala si Cinematografica I.L. Caragiale din Bucuresti, la clasa profesorului Ion Fintesteanu. Trei ani mai tarziu, Fintesteanu si tanara asistenta universitara Sanda Manu il indrumau catre sectia de regie.

In seara zilei de 22 iunie 2016, silit de indisponibilitatea lui Serban Gomoi, regizorul Andrei Serban il distribuie pe actorul Andrei Serban in rolurile Hozlinger, Politist pe pamant si in cer, Strungarul din spectacolul “Carousel”. Acest aproape-debut actoricesc se intampla in sala Liviu Ciulei, fosta Izvor, la 48 de ani de la premiera cu Iulius Cezar, debutul regizoral la Bulandra al, pe atunci, inca studentului Serban. Decorurile acelei piese legendare erau realizate de insusi Liviu Ciulei, directorul teatrului la acel moment.

Inarmat cu un carnetel cu coperte tari in care avea notate replicile, miscandu-se cu agilitate, ingrosand, prin ton si gest, caracterul buf al celor trei personaje pe care le avea de intruchipat, Serban a  dat reprezentatiei un aer straniu, aproape imposibil de analizat, dar si de uitat. Cautand, adesea cu febrilitate, cel mai apropiat con de lumina a pentru a zari mai bine cuvintele pe care urma sa le rosteasca, nereusind intotdeauna sa se sincronizeze cu restul distributiei, actorul amator a parut un om coborat din alta lume, ajuns, cine stie cum, pe scena unui teatru bucurestean, intr-o seara torida de iunie. Un fel de Gavrilescu ratacit de imaginatia vreunui Eliade.

Magnetismul inexplicabil al prezentei sale scenice adauga misterului vecin cu magia pe care “Carousel”-ul il emana la fiecare vizionare. E o dezbatere veche daca un spectacol de teatru e mai bun la primele sale reprezentatii, pierzand apoi din vigoare si prospetime, sau daca, din contra, el creste in timp, pe masura ce actorii isi descopera in profunzime rolurile si intreaga distributie castiga in omogenitate. Un raspuns definitiv si atot-cuprinzator e pesemne imposibil de gasit, dar un caz ideal se poate, totusi, formula. Ce e de dorit la modul absolut e ca fiecare reprezentatie sa dezvaluie, deopotriva artistilor, dar si spectatorilor fideli, noi si noi intelesuri ale textului, sa lanseze noi intrebari, sa creeze noi imagini, sa starneasca noi emotii. “Carousel”-ul nu e deloc departe de aceasta dorinta cu alura de vis.

Venit manat de curiozitatea de a-l privi pe actorul Andrei Serban, nici n-am stiut cand spectacolul m-a furat si atentia mi-a fost atrasa, treptat, de formidabilul triunghi Alexandra Fasola – Vlad Ivanov – Rodica Lazar. Si apoi de-a dreptul confiscata de atat de neobisnuitul cuplu format de primii doi. Palma care izbeste, dar nu doare. Agresivitatea fizica la care barbatul recurge atunci cand frustrarea de a nu-si putea exprima gandurile si sentimentele ameninta sa-l inabuse. Instinctul femeii de a privi dincolo de gest, dincolo de vorbe, in adancul barbatului iubit, de a nu renunta niciodata la adevarul propriilor sentimente, cautand, mereu, adevarul din celalalt.

Zeii pe care ii vazusem, la precedentele vizionari, ca fiind, in siajul celor din “Omul cel bun din Seciuan”, stupizi, ingusti, demodati, mi-au devenit acum dragi, i-am simtit calzi, apropiati, intelepti. Ei ii ofera lui Liliom timp, timp pentru a cauta in el insusi samburele pe care Iulia l-a intuit de la bun inceput, timp pentru a-si intelege si asuma rolul in viata lui, in viata ei, in viata fiicei lor, in viata, in general. In tot acest timp, Iulia il asteapta, dar si creste alaturi de el, cultivandu-i amintirea, traindu-si iubirea ca si cum el ar fi mereu langa ea, ca si cum moartea n-ar exista decat pentru cei care ii admit existenta.

Palma care nu doare e metafora omenescului supus greselii, dar si iertarii. “Carousel” e spectacolul in care metafora capata carne, devine reala, se lasa privita, ascultata, traita. Reinventat seara de seara, acest real nauceste prin prospetime, prin familiaritate, prin generozitate. Se vorbeste, se invoca lucruri atat de mari, de grave, de grele, pe tonuri atat de diverse, si totusi e vorba, de fapt, de oameni dintre cei simpli. De mine, de tine, de noi. De felul nostru de a ne privi si intelege, de a-i privi si intelege pe ceilalti, de fidelitatea fata de propriile noastre sentimente, de nelinistea pe care ne-o datoram in incercarea de a trai mereu in acord cu propria noastra natura. De nevoia de a gasi, de a da un sens.

Bulandra – Sala Liviu Ciulei
„Car(o)usel”
Dupa piesa „Liliom” a lui Ferenc Molnar si filmul omonim al lui Fritz Lang
Adaptare: Andrei Serban & Daniela Dima
Regie: Andrei Serban
Scenografie: Octavian Neculai
Costume: Lia Mantoc
Muzichie: Raul Kusak
Coregrafie: Arcadie Rusu
Light Design: Andrei Serban & Alexandru Darie
Actori: Vlad Ivanov, Alexandra Fasola, Ana Ularu,
Rodica Lazar, Maria Obretin, Catalin Babliuc, Radu Iacoban
Silvana Negrutiu, Ana Covalciuc

Foto: Mihaela Marin (preluare bulandra.ro)