Text publicat în premieră de LiterNet
Subtitlul și toate comunicatele de presă avertizează: Un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov. Nimeni însă nu spune că Trei surori by Cehov de Afrim de la TNB – Studio e, în fapt, Patru surori. By Afrim, dupa Cehov. Lângă Olga (Natalia Călin), Mașa (Raluca Aprodu) și Irina (Flavia Giurgiu), e Andrei (Marius Manole). A patra soră.
Andrei apare pe scenă târziu, când deja aproape toate celelalte personaje erau acolo și vorbiseră deja spectatorilor. Spuseseră unele din replicile scrise de Cehov pentru primul act al penultimei sale piese si replicile scrise de Radu Afrim (regizor, dar și scenarist al montării de la Național) la 119 distanță de la publicarea textului.
Afrim nu pune în scenă marea piesă cehoviană, nici nu o adaptează, ci o continuă. Privește textul-princeps ca pe-o scrisoare primită de la mare distanță (un secol și ceva), pe care o citește și căreia găsește de cuviință să îi răspundă. O scrisoare deschisă ca răspuns la o scrisoare deschisă. Căci ce altceva e un text publicat?
Anton i-a scris lui Radu despre absurdul, frumusețea, tragedia, plictisul, farmecul, tristețea, inutilitatea, nebunia, fascinația vieții pornind de la trei surori, un frate, mai mulți militari, un doctor, o servitoare, un soț-profesor, vreo doi copii, o soție și un orășel rusesc de provincie. Radu i-a răspuns lui Anton despre absurdul, frumusețea, tragedia, plictisul, farmecul, tristețea, inutilitatea, nebunia, fascinația vieții păstrând surorile, fratele, parte dintre militari, profesorul-soț și un orășel românesc de provincie. Pe unul dintre copii l-a transformat în cosmonaut / extraterestru și l-a adus pe scenă (Bobi k68 aka Ciprian Nicula), pe celălalt l-a transformat în păpușă. Tot pe scenă a adus-o și pe soție (a lui Verșinin, desigur – Irina Movilă), după ce a transformat-o în desperate housewife (ce își liniștește nevrozele privind fix frigiderul aseptic din bucătăria majestuoasă a suburbiilor 50s & 60s, ironizate de cinema-ul independent american al anilor 2000 – scenografia Irina Moscu). Pe doctor l-a ucis, pe servitoare a trimis-o la azil. Ba chiar și despre Olga aflăm, la un moment dat, că ar fi murit. Deși ea e mai mereu pe scenă.
Sunt momente în care această jazz-elegie de o insuportabilă frumusețe a Afrimului (da, împrejurimile sonore sunt tot ale lui!) dă senzația că chestionează însăși atracția pe care noi, contemporanii lui, sau noi, lumea teatrală (românească?), o avem pentru Cehov și pentru surorile lui. De ce ne tot întoarcem la ele? De ce le tot invocăm, așezăm în scenă, repetăm gesturile, întrebările, greșelile, neputințele? Auto-compătimire? Iubire? Neputință?
La Afrim, Irina dansează, dansează, dansează. Și îl iubește pe Tuzenbach (Istvan Teglas), alături de care dansează, dansează, dansează. Și în povestea lor de iubire carnalul pare că se rezumă la dans, în opoziție cu pasiunea răscolitoare dintre Mașa și Verșinin (Emilian Oprea), a căror scenă cvasi-nud de dragoste, reluată, aproape de final, pe ecranul înalt (video: Andrei Cozlac), seamănă cu întâlnirea dintre două feline înfometate ce aleg, în fine, să se devoreze una pe alta.
La început, la prima (re)întâlnire Mașa – Verșinin, doua spoturi le luminau chipurile, lasând restul scenei, sălii, lumii în întuneric (lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon). El își vorbea gândurile, mărturisind iubirea pe care i-o purtase de mult, de la bun început. Apoi, când gândurile lui s-au transformat în vorbe, ele au prins a spune, desigur, contrariul. Dar privirile lor, de care am luat seamă grație reflectoarelor dintâi, privirile le-au rămas adevărate. Nu întâmplător, la final, la plecare, Verșinin privește căruciorul cu păpușă pe când își spune replicile și niciodată pe ea. E nevoie de intervenția brutală a soției pentru ca bărbatul să își ia cu adevărat adio de la femeia pe care o iubește (ah, soțiile acelea care asumă, bucuroase, locul 2 în competiții în care aurul nu se acordă pentru că nu există învingător!).
În scrisoarea lui Radu, Natașa (Ada Galeș) îl iubește pe Andrei și nu are nici o aventură cu nimeni altcineva. Iar Andrei, Andrei o apără în fața surorilor urlându-le “Natașa e o femeieeeeee!!!”. Atât, fără nici un adjectiv, e suficient, femeieeee. Cuvânt care, atunci când e rostit de el, devine el însuși adjectiv. Pentru că Andrei nu pe Natașa o apără de surori, ci pe sine se apără de surori. De surori, de gura lumii, de noi, de voi, de ei. Andrei se îndrăgostește de Verșinin din prima clipă, nu-l scapă, asemeni Mașei, din priviri, dar cine să aibă ochi pentru asta? Nu păcănelele sunt “păcatul” pentru care ne invită Manole să-l iertăm (monologul acela de lângă mașina de pierdut bani e, e, e…).
Pe scenă, printre monoloagele lui Radu si replicile lui Anton, se plimbă un straniu personaj, botezat Bobi k68 (reminiscență de Bobik, omagiu de Kubrik și de ’68, anul revoltei și anul Odiseei), îmbrăcat în costum de dincolo de Pământ, dotat cu o camera video (“scafandru, regizor sau cosmonaut”), trimis din viitor ori din depărtare (în caz ca nu sunt același lucru) pentru a documenta ce va să zică omul din cele mai vechi cehovuri până în afrimele noastre.
Camerei i se confesează, pe rând, mai toate personajele, în frunte și în urmă cu acea Olga ce nu are pe nimeni altceva în afara propriului sine, pe care îl udă cu vodcă, îl stropește cu lacrimi și îl cară mai departe. Tot o cameră e unicul martor al încercării eșuate a Irinei de a lua avionul către Moscova dintr-un Otopeni pe a cărui tabelă de afișaj plecări se află destinații care mai de care mai exotice (ar merita, cândva, scris despre felul aproape caranfilian în care Afrim își construiește universul spectacolelor, jucându-se cu toate convențiile, îndoind timpul, turtind spațiul, confiscând spectatorul pentru câteva ore în lumea lui, doar a lui, integral a lui).
Lumea scrisorii lui Radu pare de acum și de aici. Dar nu e integral așa. Dincolo de oniric, dincolo de fantastic, micul oraș românesc devine, la răstimpuri, București, după cum strada pare a fi, uneori, rusească. Când vin mascații la casa Prozorovilor, ei au dublu rol: bifează tradiții regionale (vezi, capra) și sunt ante-mergător pentru politicieni high-level (în 2019, Manole a fost, pe rând, Dragnea și Iliescu în Richard 3-ul lui Andrei Șerban de la Bulandra și e acum Putin la Afrim!). Comentariul situației politic-civice de la Moscova, aluziile repetate la fenomenul migrației mioritice plasează spectacolul în acest colț de lume în care gândul suprem pare a fi, ca și pe vremea lui Cehov, plecarea. Doar că Moscova zilelor noastre e la vest, infinit mai la vest decât era cândva.
****
Afrim păstrează termenul de valabilitate al speranțelor / iluziilor noastre. Peste 200, 300 de ani, oamenii vor fi altfel. Termenul acesta, aruncat de Verșinin, e acum preluat de mai toate personajele. În monologul Mașei, de undeva, din acel prim act aproape fără sfărșit al spectacolului lui Afrim, el aproape că devine rugăciune.
Și, până la urmă, ce așteptăm să se întâmple atunci? Ce ne-ar putea consola în fața certitudinii că viața nu are sens, că existența e rezultatul unui “zar, aruncat de-un orb bizar”?
Răspunsul lui Afrim la disperarea lui Cehov, la peste un secol și ceva distanță, ar putea fi bunătatea. “Respirăm bunătatea celor care nu mai sunt” încercând să învățăm să ne complementăm / complimentăm inteligența cu bunătate. Căci al ei este viitorul iluziilor / speranțelor noastre.
TNB – Studio
Trei surori
Dupa Anton Pavlovici Cehov
Text & Regie & Univers sonor: Radu Afrim
Scenografie: Irina Moscu
Video: Andrei Cozlac
Sound design: Cătălin Țopa
Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon
Actorie: Marius Manole, Raluca Aprodu, Natalia Călin, Flaviu Giurgiu,
Emilian Oprea, Irina Movilă, Istvan Teglas,
Ada Galeș, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos
